The Revelation of Jesus Christ - Number Nine

Cartea lui Isaia și, în mod special, narațiunea sa profetică finală, cuprinsă în capitolele patruzeci până la șaizeci și șase, reprezintă o prezentare care pune accentul pe câteva adevăruri profetice importante, legate în mod direct de Apocalipsa lui Isus Hristos, care este acum dezpecetluită pe măsură ce ne apropiem de închiderea probațiunii omenirii. Unul dintre aceste adevăruri este revelația lui Alfa și Omega. Nicio altă carte din Biblie nu se apropie de mărturia lui Isaia cu privire la aspectul caracterului lui Dumnezeu care ilustrează sfârșitul unui lucru prin începutul unui lucru.

În Isaia, Dumnezeu identifică ce anume dovedește că Dumnezeu este Dumnezeu.

Ultima narațiune profetică a lui Isaia subliniază împlinirea desăvârșită și definitivă a venirii Mângâietorului pe care Isus a făgăduit-o.

Mângâietorul a sosit în iulie 2023. Un alt adevăr subliniat în narațiunea lui Isaia este istoria ascunsă, în trei etape, a celor șapte tunete, care este structura lui „emeth”, cuvântul ebraic alcătuit din prima, a treisprezecea și ultima literă a alfabetului ebraic.

Un alt adevăr important prezentat în Isaia este rolul Islamului ca instrument al judecății executive a lui Dumnezeu, mai întâi asupra Statelor Unite, iar apoi asupra lumii, din pricina adoptării impunerii duminicii.

Toate aceste adevăruri ar putea fi încadrate drept componente ale mesajului Strigătului de la miezul nopții, care constituie reprezentarea, prin pilda celor zece fecioare, a mesajului din Descoperirea lui Isus Hristos, Descoperire pe care Tatăl i-a dat-o lui Isus, care i-a dat-o lui Gabriel, care i-a dat-o lui Ioan, care a așternut-o în scris și a trimis-o bisericilor. Am recurs la ultima narațiune a lui Isaia pentru a susține linia evenimentelor profetice care începe în capitolul unsprezece al Descoperirii, și am ajuns acum la capitolul doisprezece, unde găsim că femeia îmbrăcată cu soarele este înfățișată prin simbolismul pe care Isaia îl susține atât de temeinic, și anume: că Hristos ilustrează sfârșitul unui lucru prin începutul acelui lucru.

Femeia din capitolul doisprezece al Apocalipsei este un simbol al poporului ales al lui Dumnezeu de-a lungul istoriei. Cele douăsprezece seminții ale Israelului literal din vechime reprezintă începutul poporului de legământ ales al lui Dumnezeu. Cele douăsprezece seminții prefigurează sfârșitul Israelului literal din vechime, când Hristos a ales doisprezece ucenici. Acei doisprezece ucenici, la sfârșitul Israelului literal din vechime, au fost, de asemenea, cei doisprezece apostoli la începutul Israelului spiritual modern. Doi martori ai începutului și un martor al sfârșitului se combină pentru a stabili trei martori care îi identifică pe cei o sută patruzeci și patru de mii drept sfârșitul Israelului spiritual modern.

Cei o sută patruzeci și patru de mii sunt, de asemenea, stindardul care a fost lepădat de frații lor. Ei sunt stindardul care a fost o vale de oase moarte și uscate, zăcând în ulița marii cetăți Sodoma și Egipt, ale celor uciși de fiara care s-a ridicat din adâncul fără fund. Ei sunt stindardul; ei sunt pietrele cununii pe care femeia o poartă pe cap.

Cei o sută patruzeci și patru de mii, care sunt stindardul, sunt pietre, precum este și Hristos.

Hristos preînchipuie pe cei o sută patruzeci și patru de mii, iar Petru este de acord cu Pavel că Hristos este «piatra vie» care a fost lepădată; de asemenea, el a identificat poporul lui Dumnezeu ca fiind «pietre vii».

Cei o sută patruzeci și patru de mii nu sunt numai pietrele din coroana femeii, ci sunt coroana însăși.

Hristos este tipul celor o sută patruzeci și patru de mii. El este Stânca, iar ei sunt „pietre”. Ei sunt o „cunună de slavă în mâna Domnului”, iar Hristos este cununa de slavă.

Atunci când considerăm numărul doisprezece în contextul începutului și al sfârșitului, femeia reprezintă poporul ales al legământului, de la Israelul vechi la Muntele Sinai și până la istoria celor o sută patruzeci și patru de mii. Ei au fost prefigurați de Hristos, iar nașterea Sa a prefigurat învierea oaselor moarte și uscate de pe strada unde fuseseră uciși la 18 iulie 2020. Procesul în două etape pe care Ezechiel treizeci și șapte îl identifică atât de succint, care îi aduce la viață pe acei doi profeți, este 'menționat pentru prima dată' în crearea lui Adam.

Adam a fost creat în două etape. Mai întâi a fost plăsmuit, apoi Hristos a suflat în el suflarea de viață, așa cum, în Ezechiel, suflarea din cele patru vânturi a însuflețit oasele uscate. Adam a fost creat ca un bărbat pe deplin matur, dar creația sa a constituit, totuși, nașterea lui. Cei o sută patruzeci și patru de mii se nasc după trei zile și jumătate simbolice în care au zăcut morți pe strada care străbate valea morții. Cei o sută patruzeci și patru de mii sunt născuți de către femeia care a dat naștere „copilului de parte bărbătească”, care avea să cârmuiască cu un toiag de fier. Ca simbol al Bisericii de-a lungul istoriei, femeia din Apocalipsa, capitolul doisprezece, reprezintă aceeași simbolistică precum „muntele” din Daniel, capitolul doi.

Aceeași linie profetică care se găsește în Daniel este reluată în Apocalipsa. Piatra din Daniel, tăiată din munte fără mâini, se identifică cu „pietrele vii” ale lui Petru, care „sunt zidite ca o casă duhovnicească, o preoție sfântă”, iar piatra din Daniel îi reprezintă, de asemenea, pe cei o sută patruzeci și patru de mii. Muntele este Biserica lui Dumnezeu de-a lungul istoriei.

Mesajul Strigătului de la miezul nopții al celor o sută patruzeci și patru de mii este, de asemenea, reprezentat drept ploaia târzie, iar în vremea ploii târzii Dumnezeu 'ridică' împărăția reprezentată de piatra din Daniel.

Cele patru vânturi ale Islamului sunt dezlănțuite odată cu legea duminicală, iar apoi Hristos Își întemeiază împărăția Sa. Aceasta are loc în zilele împărățiilor spirituale din Daniel, capitolul doi. Ultimele patru împărății spirituale din visul lui Nebucadnețar au fost prefigurate de primele patru împărății literale. Babilonul literal, Medo-Persia, Grecia și Roma reprezintă Babilonul spiritual, Medo-Persia, Grecia și Roma.

Babilonul spiritual este capul de aur, care a primit o rană de moarte în 1798, așa cum este tipificat prin înlăturarea temporară a lui Nabucodonosor de la putere pentru „șapte vremi”. Când unirea triplă a balaurului, fiarei și profetului mincinos va forma a opta împărăție, care este din cei șapte, aceasta va fi alcătuită din toate împărățiile spirituale reprezentate în chipul lui Nabucodonosor din capitolul al doilea. Papalitatea moartă și papalitatea înviată sunt capul de aur spiritual la începutul și la sfârșitul celor patru împărății spirituale ale chipului. Statele Unite, ca a doua dintre cele patru împărății, sunt reprezentate ca Medo-Persia spirituală. Națiunile Unite, ca a treia dintre cele patru împărății, sunt reprezentate ca Grecia spirituală și, împreună, toate alcătuiesc unirea triplă a balaurului, fiarei și profetului mincinos, pentru a întemeia a opta împărăție, care este din cei șapte. Papalitatea este antihristul și caută să-L contrafacă pe Hristos. În această privință, dintre ultimele patru împărății spirituale, papalitatea este cea dintâi și cea din urmă.

Piatra tăiată din munte devine o împărăție care umple tot pământul și este ridicată drept stindard în "zilele acestor regi", deoarece toate împărățiile spirituale ale chipului sunt reprezentate în mod activ în "zilele de pe urmă". Ridicarea stindardului, care este instaurarea împărăției lui Hristos, are loc atunci când cele patru vânturi ale Islamului sunt dezlegate, iar ploaia târzie este turnată fără măsură la legea duminicală.

Piatra tăiată din munte va sfărâma în bucăți toate împărățiile spirituale ale pământului, reprezentate de „fierul, arama, lutul, argintul și aurul”. Cei o sută patruzeci și patru de mii îl reprezintă pe Hristos, care, în Apocalipsa doisprezece, este „copilul de parte bărbătească”, a cărui naștere a preînchipuit nașterea celor o sută patruzeci și patru de mii. „Copilul de parte bărbătească” va cârmui toate neamurile cu un toiag de fier. Cu acel toiag, el va zdrobi neamurile.

Fiul lui Dumnezeu a fost născut din Tatăl. Mulți iau acest adevăr și îl răstălmăcesc spre propria lor pierzare. „Născut” înseamnă „a da naștere”, dar știm că nu a existat niciodată un timp în care Hristos să nu fi existat.

Când Hristos este identificat drept „Cel născut” din Tatăl, aceasta identifică un adevăr privitor la Hristos, un adevăr care este distrus dacă este constrâns să se potrivească modelului paternității umane. Nu-L putem evalua pe Dumnezeu din perspectiva noastră umană. Îl putem evalua pe Dumnezeu numai așa cum El Însuși ne prezintă evaluarea Sa despre Sine.

A răstălmăci cuvântul "născut" pentru a susține că a existat un timp când Tatăl L-a născut pe Hristos înseamnă a da ascultare duhurilor amăgitoare și învățăturilor demonilor. În scopul studiului nostru de față, mă rezum să arăt că femeia din Apocalipsa 12 urma să dea naștere "copilului de parte bărbătească" care urmează să cârmuiască neamurile cu un toiag de fier. Cei o sută patruzeci și patru de mii vor cârmui, de asemenea, neamurile cu un toiag de fier.

Biserica din Tiatira revine atunci când rana de moarte a papalității este vindecată odată cu legea duminicală. În acel context istoric, făgăduința dată poporului lui Dumnezeu este că cei ce vor birui vor cârmui "neamurile" cu "un toiag de fier".

Poporul lui Dumnezeu care se află în manifestarea finală a bisericii din Tiatira este alcătuit din cei o sută patruzeci și patru de mii. Femeia, la început, a dat naștere lui Hristos, iar la sfârșit dă naștere celor o sută patruzeci și patru de mii, care urmează Mielul.

Hristos s-a născut „primul”, iar cei o sută patruzeci și patru de mii urmează Mielul, așadar se nasc „ultimii”. Hristos a fost „răpit la Dumnezeu”, întocmai cum au fost cei doi martori din Apocalipsa unsprezece. Amândoi copiii ei se înalță la Tatăl.

Hristos, în calitate de Domnul Oștirilor, este de asemenea „partea lui Iacov”, iar Israel este „toiagul moștenirii Sale”; și Israel este, de asemenea, „securea Lui de război” și „armele Lui de război”, cu care El „sfărâmă în bucăți neamurile”.

Hristos și cei o sută patruzeci și patru de mii cârmuiesc și sfărâmă neamurile cu un toiag de fier. Hristos este „Partea lui Iacov”, dar la fel este și poporul Său.

Piatra tăiată din munte, care reprezintă Biserica lui Dumnezeu, este manifestarea finală a Bisericii Sale, care umple pământul cu slava Sa, iar ei sunt folosiți ca securea de luptă a lui Dumnezeu pentru a lovi picioarele chipului și a preface acele împărății în "pleava de pe ariile de treierat din timpul verii". Acele împărății sunt spulberate de vânt.

Se impunea așezarea simbolismului femeii în contextul stindardului înălțat spre cer, căci capitolul doisprezece din Apocalipsă identifică începutul unui război dintre Hristos și Satana, pornit în cer, și, prin aceasta, identifică un război în cer care identifică sfârșitul marii controverse dintre Hristos și Satana. Capitolele doisprezece și treisprezece din Apocalipsă ilustrează războiul final al marii controverse și fac aceasta prezentându-i pe reprezentanții lui Satana și pe cei o sută patruzeci și patru de mii luptând în ceruri.

În articolul următor, vom trece la a trata războiul în cer al „zilelor de pe urmă”, care a fost prefigurat de războiul în cer care a început la început.