What is Truth? - Number One

Înainte de a aborda subiectul «ce este adevărul», remarcăm că am început acest studiu cu primele trei versete ale capitolului întâi din Apocalipsă și, ulterior, am adăugat un articol despre Ilie. Câteva dintre scopurile acestor studii sunt: identificarea rolului Statelor Unite în profeție, deslușirea mesajului Apocalipsei lui Isus Hristos, recunoașterea rolului profeților ca simboluri ale poporului lui Dumnezeu și luarea în considerare a implicațiilor faptului că Isus este Alfa. Am arătat că primele trei versete ale Apocalipsei sunt în acord și se aliniază cu ultimele versete ale Apocalipsei și că, în ambele cazuri, la început și la sfârșit, Isus se identifică drept Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, Cel dintâi și Cel de pe urmă.

Am folosit, în cel de-al doilea studiu, o discuție succintă despre Ilie pentru a demonstra că versetele de început ale Bibliei sunt în concordanță cu versetele de încheiere ale ambelor Testamente, Vechiul și Noul, și, mai mult, că versetele de început ale Noului Testament sunt, de asemenea, în concordanță cu începutul sau cu sfârșitul, indiferent cum ați dori să considerați Biblia, fie ca un întreg, fie ca două Testamente.

Un alt punct pe care căutăm să-l dezvoltăm este înțelegerea că Divinitatea a lucrat pentru a revela treptat Dumnezeirea de-a lungul istoriei. De aceea am remarcat că, pe măsură ce timpul înaintează în tema biblică a istoriei legământului, Dumnezeu, pas cu pas, a descoperit tot mai mult din caracterul Său prin simbolismul diverselor Sale nume. Dumnezeul Atotputernic i-a vorbit lui Avraam, iar Același Dumnezeu i-a vorbit lui Moise, dar l-a înștiințat pe Moise că, de atunci înainte, Numele Său avea să fie cunoscut ca Iehova. Apoi, când a venit Hristos, S-a prezentat sub un Nume care era necunoscut în Vechiul Testament, în afară de o singură mențiune a acelui Nume de către un babilonian în capitolul al treilea din Daniel. Nu numai că Isus a afirmat că este Cel Unul-Născut din Tatăl, ci, de asemenea, în acea istorie particulară a legământului, S-a identificat drept Fiul Omului. Dumnezeu a dat, de asemenea, un nume adventismului milerit atunci când a încheiat legământ cu Adventismul la începuturile sale.

Numele purtat de Adventiștii de Ziua a Șaptea a fost dat de Domnul, iar Sora White se referă adesea la Adventiști drept poporul denumit al lui Dumnezeu. "Denominated" înseamnă a fi numit. Singurele două biserici pe care Sora White le identifică drept poporul denumit al lui Dumnezeu sunt Israelul vechi și Israelul modern.

Așadar, pe măsură ce înaintăm în studiul nostru al cărții Apocalipsei, sugerez că „numele nou” care le este descoperit Filadelfienilor, care sunt de asemenea reprezentați drept cei o sută patruzeci și patru de mii, constituie o parte însemnată a tainei profetice care este despecetluită chiar înainte de închiderea timpului de probă.

Ultimul mesaj de avertizare este mesajul Apocalipsei lui Isus Hristos, iar acesta este o revelație a caracterului Său.

Avem mult mai mult de consemnat cu privire la Isus ca „Cuvântul”, dar acum ne vom ocupa de cuvântul „adevăr”. Înțelegerea „adevărului” și, de asemenea, a cuvântului „adevăr” și, de asemenea, a literelor folosite pentru a forma „un cuvânt de adevăr” este o înțelegere a caracterului lui Hristos.

Cuvântul grec tradus prin „adevăr” în verset este preluat dintr-un cuvânt ebraic, care este, totodată, o literă și chiar un număr. Prima literă a alfabetului ebraic este „alef”. De fapt, primele două litere ale alfabetului ebraic sunt „alef” și „bet”, iar ele sunt foarte asemănătoare cu primele două litere din greacă, care sunt „alfa” și „beta”. Împreună ele formează rădăcina cuvântului „alfabet”. Prin urmare, cuvântul „alfa” (din litera ebraică alef) este folosit ca literă, ca cuvânt, ca număr și, de asemenea, ca unul dintre multele nume ale lui Isus.

Când Pilat a pus întrebarea: „Ce este adevărul?”, Isus îi spusese deja că motivul pentru care El „a venit în lume” și, de asemenea, motivul pentru care S-a „născut” a fost acela de a mărturisi despre „adevăr”. El a adăugat că „oricine este din adevăr aude” glasul Său.

ADEVĂR: G225-Din G227; adevăr: - adevărat, X cu adevărat, adevăr, veritate. G227-Din G1 (ca particulă negativă) și G2990; adevărat (în sensul de a nu ascunde): - adevărat, cu adevărat, adevăr. G1; Α. De origine ebraică; prima literă a alfabetului: numai în mod figurat (din folosirea ei ca numeral), cel dintâi. Alfa.

Când Isus a spus: „Eu sunt... adevărul”, El afirma că este o literă, un număr și un cuvânt; întrucât litera „alfa”, cuvântul „alfa” și numărul „alfa” sunt toate „adevărul”. În Cartea lui Daniel, Hristos S-a descoperit pe Sine ca „Numărătorul minunat”, care este definiția cuvântului ebraic „Palmoni”, tradus ca „sfântul acela care vorbea”, în Daniel opt.

Acel „anumit sfânt” din versetul treisprezece este „Palmoni” — minunatul Numărător, sau Numărătorul tainelor. Aceste două versete sunt locul în care sunt prezentate profeția celor 2300 de ani și cele două profeții de 2520 de ani. Cei 2300 de ani vizează „sanctuarul”, iar cele două profeții de 2520 de ani vizează „oastea”, căci atât sanctuarul, cât și oastea aveau să fie călcate în picioare de Roma. Profeția de 2520 de ani reprezintă o călcare în picioare a sanctuarului și a poporului lui Dumnezeu. Trei profeții profunde, interconectate, bazate pe timp, se află chiar în locul Scripturii în care Isus Se prezintă ca minunatul Numărător al tainelor. Nu este vorba doar că El a ales aceste două versete pentru a Se prezenta drept Stăpânul timpului, ci tocmai că acele două versete în care Se descoperă identifică timpul când avea să intre în legământ cu Israelul spiritual modern, iar aceleași două versete sunt, de asemenea, temelia și stâlpul central al Adventismului.

La vremea sfârșitului, în 1798, cartea lui Daniel a fost desigilată, iar solia primului înger a intrat în istorie, marcând sporirea cunoașterii profetice care a avut loc în vremea mișcării millerite, ce a constituit începutul adventismului de ziua a șaptea. Când cartea lui Daniel a fost desigilată pentru milleriți, a fost înțeleasă o solie de la Palmoni — o solie a timpului. Cuvântul lui Dumnezeu nu dă niciodată greș și identifică întotdeauna sfârșitul cu începutul. Așadar, la sfârșitul adventismului va exista, în mod cert, o revelație a caracterului Său, așa cum a existat și în istoria millerită. Acest fapt se întemeiază pe începutul și sfârșitul adventismului, dar se sprijină, de asemenea, pe relația declarată dintre cartea lui Daniel și cartea Apocalipsei. Daniel și Apocalipsa reprezintă o singură carte, iar, în această reprezentare, ele sunt doi martori, primul fiind Daniel, iar ultimul, Apocalipsa.

Daniel și Apocalipsa sunt două cărți care sunt o singură carte, în același fel în care Biblia este o singură carte împărțită în Vechiul și Noul Testament, sau în început și sfârșit. În Apocalipsa 11, cei doi martori prezentați ca Moise și Ilie sunt Vechiul și Noul Testament.

Daniel și Ioan sunt doi martori care au fost amândoi persecutați, amândoi luați în captivitate, amândurora li s-a încredințat aceeași linie a istoriei profetice spre a o consemna, amândoi reprezentând pe cei o sută patruzeci și patru de mii, amândoi trăind în urma distrugerii Ierusalimului, amândoi simboluri ale morții și învierii (Ioan din untdelemnul clocotit, iar Daniel din groapa cu lei).

Daniel identifică o descoperire specială a caracterului lui Hristos și face aceasta în cele două versete pe care inspirația le numește „stâlpul central și temelia” Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea. Acele două versete au fost „piatra de încheiere”, piatra finală așezată în temeliile reprezentate de lucrarea lui William Miller. Piatra de încheiere a adus cu sine înțelegerea sanctuarului ceresc, a legii lui Dumnezeu, a Sabatului, a judecății de cercetare și a celor trei îngeri din Apocalipsa paisprezece. Daniel este începutul cărții, Ioan este sfârșitul.

Scrierea lui Ioan va identifica o descoperire a caracterului lui Hristos la sfârșitul Adventismului. La începutul Israelului modern, El S-a descoperit ca Minunatul Numărător, Creatorul a tot ceea ce ține de matematică, iar la sfârșitul Israelului modern El Se descoperă ca Minunatul Lingvist. El este Creatorul a tot ceea ce ține de limbaj, fie că este vorba despre structura limbajului, regulile gramaticale, cuvintele și chiar literele alfabetului. El a creat comunicarea care se realizează prin cuvinte, guvernată de reguli gramaticale, fie scrisă, fie vorbită, folosind un alfabet conceput după planul Său, iar dincolo de toate acestea — El este Cuvântul. Prin acel Cuvânt El îi transformă pe laodiceenii orbi și nepregătiți în filadelfieni sfințiți.

Termenul tradus ca „a sfinți” înseamnă „a face sfânt”. Cei o sută patruzeci și patru de mii vor fi sfinți și vor fi dobândit acea stare a caracterului prin „adevăr”, sau, s-ar putea spune, prin „cuvântul” Său, căci Isus este Cuvântul și El este Adevărul.

Observați că acesta este primul lucru pe care Ioan îl scrie în Evanghelia sa. Desigur, el corespunde primului lucru consemnat în Geneza. El se adaugă mărturiei, identificând mai clar ceea ce se afirmă în Geneza 1.

Cuvântul tradus prin „Dumnezeu” în versetul întâi este la plural, arătând astfel încă de la „început” că Dumnezeu este mai mult decât unul. Iar „la început”, în Evanghelia după Ioan, Cuvântul era cu Dumnezeu și era Dumnezeu. Și Cuvântul era Creatorul.

Isus este Cuvântul, și El a adus la existență Biblia prin unirea divinității cu umanitatea — divinitatea reprezentată de Duhul Sfânt, iar umanitatea în persoana celor care au scris cuvintele în cărțile ce urmau să fie trimise bisericilor. Astfel, Biblia este o îmbinare a umanității și a divinității, așa cum este Isus. Biblia, în pofida implicării oamenilor căzuți, trupești, este sfântă, iar bărbații care au așternut-o în scris au fost, de asemenea, sfinți.

Deși profeții erau oameni sfinți, ei erau totuși ființe omenești căzute, căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Biblia este o îmbinare a divinității și a umanității și este sfântă, căci Cuvântul lui Dumnezeu a venit să demonstreze, prin viața Sa și prin Cuvântul Său scris, că umanitatea unită cu divinitatea nu păcătuiește. Ceea ce este adevărat despre Biblie este adevărat despre Hristos, căci El este Biblia.

Isus a luat asupra Sa un trup păcătos și nu a păcătuit niciodată, oferind astfel exemplul că umanitatea unită cu dumnezeirea nu păcătuiește.

Iisus este Cuvântul, iar atât Iisus, cât și Biblia sunt fiecare o îmbinare a umanității și a divinității. Când Iisus a produs Biblia de-a lungul secolelor, a așezat în ea reguli pentru ca aceia care vor auzi să audă. Regulile care guvernează Biblia sunt, de asemenea, atribute ale caracterului Său.

Cuvântul „complement” înseamnă a aduce la desăvârșire. Mărturia lui Daniel se încheie în Apocalipsă, făcând ca mărturia lui Daniel să constituie începutul, iar Apocalipsa sfârșitul. Începutul Apocalipsei se repetă la sfârșitul Apocalipsei, iar în versetul întâi al capitolului întâi din Daniel are loc un război între Israelul literal și Babilonul literal, în care Babilonul învinge, dar la încheierea istoriei probațiunii, în Daniel 11:45 și 12:1, Babilonul spiritual este în război cu Israelul spiritual și, la sfârșit, Babilonul pierde, iar Israel biruie. Ca și la Ioan în Apocalipsă, începutul mărturiei lui Daniel este în acord cu sfârșitul mărturiei sale. Așadar, care este adevărul?

Doctrina este un termen care desemnează ceea ce un corp de credincioși consideră a fi corect. Scopul sau utilizarea sa nu sunt limitate la Biblie sau la creștinism. În așa-numitul creștinism, există probabil mai multe „doctrine” false decât adevărate, căci Babilonul spiritual, papalitatea, este o cușcă a oricărei păsări necurate și vrednice de ură, iar acele păsări reprezintă răul, care este susținut și acoperit de biserici prin doctrine false, precum aceea că legea a fost desființată. Însă există doctrină adevărată.

Există "doctrine" care sunt "adevărurile Evangheliei" și care trebuie cercetate. Unele (dacă nu cumva toate) sunt "adevăruri de probă". Sabatul este un adevăr de probă ușor de înțeles. Există doctrine adevărate și doctrine false. Unele dintre doctrinele adevărate reprezintă o probă pentru cei care le aud. Există, de asemenea, un tip de adevăr rânduit pentru o anumită perioadă de timp. Aceste adevăruri sunt numite "adevărul prezent".

Adventiștii recurg adesea la acest pasaj pentru a evita ceea ce afirmă el cu adevărat. Ei susțin că tot ceea ce ar trebui subliniat în mesajele noastre de „adevăr prezent” este sanctuarul, cele 2300 de zile, poruncile și credința lui Isus. Ei fac această susținere pentru a evita ceea ce este indicat cu privire la aceste patru subiecte.

Scopul acestor patru mari adevăruri constă în faptul că ele au fost "calculate perfect pentru a explica mișcarea adventă din trecut și a arăta care este poziția noastră actuală, a statornici credința celor ce se îndoiesc și a da certitudine viitorului glorios." Aceste patru doctrine ale adevărului prezent sunt menite să arate că începutul adventismului (mișcarea adventă din trecut) ilustrează finalul adventismului (poziția noastră actuală). Acele patru doctrine primare sunt "calculate în mod perfect" pentru a explica principiul potrivit căruia sfârșitul este ilustrat de început. Potrivit acestui pasaj inspirat, acesta este "adevărul prezent" de care "turma are nevoie acum."

Israelul din vechime este începutul Israelului, iar Israelul modern este sfârșitul Israelului. Israelul literal din vechime a prefigurat poporul adventist de ziua a șaptea de la timpul sfârșitului, în 1798, până la legea duminicală. Înaintea primei veniri a lui Hristos, „adevărul prezent” nu era perceput de iudei, căci erau orbi (Laodiceeni) din pricina dependenței lor de obiceiuri și tradiții.

Potrivit următoarei noastre referințe, evreii pierduseră din vedere „adevărul originar al lui Dumnezeu”, iar acel adevăr originar pentru evrei era istoria izbăvirii din Egipt. Istoria acelei izbăviri era adevărul lor originar; era adevărul pe care fuseseră instruiți să‑l transmită copiilor lor de‑a lungul generațiilor lor. Ei au eșuat, precum a eșuat și Adventismul. Pentru a prezenta adevărul evreilor orbiți, Isus a așezat adevărul într‑un cadru.

La prima Sa venire, Isus „a restabilit vechile adevăruri, așezându-le în cadrul adevărului. Le-a pus în corespondență și le-a îmbinat, alcătuind un sistem complet și simetric al adevărului.” Isus a folosit istoria de la începuturile Israelului antic pentru a restabili vechile adevăruri și a făcut aceasta punând acele adevăruri în corespondență (pe teme) și îmbinându-le (în paralel, rând după rând). A făcut aceasta în scopul de a-i elibera pe iudei de obiceiurile și tradițiile care îi orbiseră. Acea istorie era istoria de încheiere a Israelului literal.

Adventismul repetă istoria sfârșitului Israelului antic, iar stabilirea cadrului în care să fie așezat adevărul, pentru a înlătura orbirea laodiceană a tradiției și a obiceiului, se face astăzi precum atunci când Hristos a avut de-a face cu iudeii. „Vechile adevăruri” trebuie așezate în „cadrul” adevărului, pentru a pune împreună liniile profetice cu alte linii profetice, „linie peste linie”, în paralel, în vederea eventualei eliberări a unui laodicean din orbirea sa. Hristos este exemplul nostru în toate.

Există adevăruri în Biblie care sunt identificate drept doctrine și „există multe adevăruri minunate”, dar există și „adevăr prezent”, care este o „încercare pentru poporul” „generației” care trăiește când adevărul este revelat. Profetic, aceasta are loc în a patra generație a Adventismului, iar „adevărul prezent” „care este o încercare pentru această generație” nu a fost o încercare pentru generațiile timpurii ale Adventismului.

Pentru cei care ar dori să nege că există patru generații în istoria Adventismului, le-aș indica Tablele lui Habacuc. Un mod foarte simplu de a înțelege acest fapt este că numele Laodiceei înseamnă un popor judecat. Începutul Adventismului a anunțat deschiderea judecății, iar sfârșitul Adventismului anunță închiderea judecății. Închiderea judecății are loc în generațiile a treia și a patra.

La încheierea judecății, ultima generație a Adventismului laodicean (un popor judecat) va fi judecată și vărsată din gura Domnului, așa cum a fost Israelul din vechime la distrugerea Ierusalimului. Doctrinile biblice sunt adevăruri, există de asemenea adevăruri de probă, iar apoi există adevăruri prezente. Adevărul prezent este întotdeauna un adevăr de probă, dar el identifică un adevăr de probă conceput în mod special pentru generația care trăiește în prezent. De fapt, însă, este mai probabil că orice adevăr din Cuvântul lui Dumnezeu pe care alegem să-l respingem tocmai a devenit un adevăr de probă la care tocmai am eșuat.

Isus este Cuvântul lui Dumnezeu și El este adevărul. El l-a informat pe Pilat că motivul pentru care El „a venit” „în lume” a fost „să dea mărturie despre adevăr” și că oricine aude glasul Lui „este din adevăr”. Cuvântul „adevăr” despre care au vorbit Pilat și Isus provine dintr-un cuvânt ebraic care este tradus prin „adevăr” și care se găsește de o sută douăzeci și șapte de ori în Vechiul Testament. Acel cuvânt ebraic (H571) este tradus în limba engleză prin diverși termeni, dar este tradus de nouăzeci și două de ori drept „adevăr” în Vechiul Testament. Este unul dintre acele cuvinte cu o putere profundă, pe multiple planuri.

Cuvântul tradus prin „adevăr” în Vechiul Testament este alcătuit din trei litere ebraice, iar, în alfabetul ebraic, fiecare literă are propria ei definiție; astfel, cuvântul care este creat din litere îmbină semnificațiile fiecărei litere, luate împreună, pentru a produce sensul ultim al cuvântului. Cuvântul „adevăr” este compus din trei litere ebraice: prima literă a alfabetului ebraic, o literă din mijloc și ultima literă a alfabetului ebraic. „Adevărul” în Vechiul Testament este reprezentat de prima și ultima literă a alfabetului, cu o literă la mijloc!

Aceasta este definiția „regulii biblice a primei mențiuni”. Prima dată când un subiect este prezentat constituie cea mai semnificativă referință pentru cuvântul în cauză, care este o sămânță și care conține întregul ADN necesar pentru a produce întreaga narațiune. A doua cea mai importantă referință în „regula primei mențiuni” este ultima referință, căci acolo sunt aduse laolaltă toate narațiunile care iau naștere între început și sfârșit. „În Apocalipsa toate cărțile Bibliei se întâlnesc și se încheie”, iar Apocalipsa este ultima carte a Bibliei.

Cuvântul ebraic „adevăr” pe care îl avem în vedere începe cu litera „Aleph”, a treisprezecea literă este „Mem”, iar cea de-a douăzeci și doua, ultima, este „Tav”. Desigur, există diverse nuanțe ale definițiilor acestor litere, în funcție de lingvistul la care se recurge pentru definiție, dar definițiile generale sunt foarte lămuritoare.

א (Aleph): Prima literă a alfabetului ebraic, adesea asociată cu unitatea; ea reprezintă Divinul și eternul, simbolizând legătura dintre Dumnezeu și creație.

מ (Mem): Este a treisprezecea literă a alfabetului ebraic și este adesea asociată cu apa.

ת (Tav): Ultima literă a alfabetului ebraic și poartă înțelesul de „însemn” sau „semn”. Este adesea asociată cu conceptul de încheiere sau cu „sigiliul” creației. În ebraica antică, litera Tav avea forma unei cruci.

Cuvântul ebraic tradus prin „adevăr” pe care îl avem în vedere este alcătuit din trei litere, care, împreună, reprezintă evanghelia veșnică. Cum? Acest lucru se recunoaște cu ușurință dacă se înțelege că soliile celor trei îngeri sunt evanghelia veșnică. Este recognoscibil, deoarece semnificațiile acestor trei litere reprezintă solia celor trei îngeri.

Îngerul dintâi din Apocalipsa paisprezece identifică Evanghelia veșnică și apoi spune întregii lumi să „se teamă de Dumnezeu” și să-L slăvească prin închinarea adusă Creatorului. Definiția lui (Aleph), cea dintâi dintre acele trei litere, este: „Dumnezeu Cel Divin, Cel Veșnic și, ca Creator al omenirii, Dumnezeul de care oamenii trebuie să se teamă cu evlavie și căruia să I se închine.”

Aleph reprezintă solia îngerului dintâi.

Solia celui de-al doilea înger îi cheamă pe oameni să iasă din Babilon, indică momentul în care este revărsat Duhul Sfânt și identifică răzvrătirea Babilonului. Definiția lui (Mem) este asociată cu apa (simbol al revărsării Duhului) și este al treisprezecelea număr al alfabetului, numărul treisprezece fiind un simbol al răzvrătirii, identificând astfel Babilonul. Mem reprezintă solia celui de-al doilea înger.

Îngerul al treilea îi avertizează pe oameni împotriva primirii semnului fiarei, identifică două clase de închinători și mânia lui Dumnezeu. Definiția lui Tav este că el reprezintă un "semn" (semnul fiarei); el reprezintă sigiliul creației (sigiliul lui Dumnezeu). Litera însăși are forma crucii. Tav reprezintă solia celui de-al treilea înger.

Cuvântul ebraic tradus prin „adevăr” este alcătuit din trei litere, fiecare având propria definiție. Aceste trei definiții sunt, de asemenea, definițiile soliilor celor trei îngeri. Ele sunt și definițiile soliei primului înger, căci solia primului înger a fost solia de la începutul adventismului, iar solia celui de-al treilea înger este solia de la sfârșitul adventismului. Pentru că Isus ilustrează sfârșitul prin început, primul înger poartă toate reperele profetice ale soliei celui de-al treilea înger. În felul acesta, definițiile celor trei litere ebraice devin simboluri nu numai ale soliei celui de-al treilea înger, ci și simboluri ale soliei primului înger.

În Apocalipsă, lui Ioan i s-a poruncit să scrie lucrurile care erau atunci și, făcând astfel, el scria concomitent lucrurile care aveau să fie în viitor. El a consemnat începutul pentru a ilustra sfârșitul. În mod neechivoc, Adventiștilor de Ziua a Șaptea li s-a spus să studieze și să proclame solia milleriților, care este solia primului înger. Studiind și proclamând acele adevăruri și acea istorie, vom proclama solia celui de-al treilea înger și vom repeta istoria primului înger.

Solia primului înger și istoria în cadrul căreia acea solie a fost prezentată se află în paralel cu istoria noastră actuală și o ilustrează — cu unele rezerve profetice. Ambele istorii sunt, de asemenea, reprezentate de cele trei litere întrebuințate de Lingvistul Divin pentru a forma cuvântul „adevăr”. Iar acel cuvânt „adevăr” reprezintă evanghelia veșnică.

Istoria milleriților de la începutul adventismului, care reprezintă primul înger, și istoria de la sfârșitul adventismului, care este reprezentată de al treilea înger, sunt istorii paralele, însă conțin unele deosebiri.

Primul înger anunță deschiderea judecății, iar al treilea înger anunță închiderea judecății. Structura profetică pe temeiul căreia s-a desfășurat istoria Adventismului este identică atât la începutul ei, cât și la sfârșitul ei. Se poate demonstra că atât începutul, cât și sfârșitul urmează cei trei pași ai celor trei îngeri, pe măsură ce aceștia își fac apariția în istorie. Iar acei trei îngeri sunt, de asemenea, acele trei litere. Prin urmare, succesiunea profetică a evenimentelor la ambele capete ale Adventismului se întemeiază pe cei trei pași ai celor trei îngeri, care sunt repere reprezentate, de asemenea, de acele trei litere ebraice ce alcătuiesc cuvântul „adevăr”.

Alfa este începutul Adventismului, Omega sfârșitul Adventismului, iar litera din mijloc, fiind a treisprezecea literă, identifică astfel răzvrătirea Adventismului de la începutul său până la sfârșitul său.

Ni se dă învățătură despre locul în care se află calea lui Dumnezeu:

În sanctuar aflăm că calea lui Dumnezeu constă în aceiași trei pași ca cei ai soliilor celor trei îngeri. În curte, frica de Dumnezeu îl conduce pe om să aducă o jertfă și să dobândească îndreptățirea. În Locul Sfânt, sfințirea este reprezentată de viața de rugăciune, simbolizată de altarul tămâierii, de viața de studiu, simbolizată de masa pâinilor pentru punerea înainte, și de viața de slujire, simbolizată de sfeșnice. Locul Preasfânt reprezintă judecata. Când avem frica de Dumnezeu, așa cum este ea reprezentată în cea dintâi solie îngerească, căutăm îndreptățirea la poalele crucii, în curte. Când suntem îndreptățiți (făcuți drepți), umblăm în noutatea vieții sfințite (creșterea în sfințenie), așa cum este reprezentată de Locul Sfânt. Locul Sfânt reprezintă lucrarea unui creștin, așa cum a fost împlinită de mileriți în timpul celei de-a doua solii îngerești, însoțită de Strigătul de la miezul nopții. Îndreptățiți și sfințiți, suntem pregătiți pentru judecata reprezentată de Locul Preasfânt. Trei trepte ale sanctuarului reprezintă, între altele, trei termeni teologici (îndreptățirea, sfințirea și proslăvirea); ele reprezintă, de asemenea, soliile celor trei îngeri, desigur inclusiv cea dintâi solie îngerească, și, bineînțeles, și cele trei litere folosite pentru a forma cuvântul "truth".

În curtea sanctuarului găsim, de asemenea, toate cele trei trepte. Prima treaptă de intrare în sanctuar trebuie să ilustreze ultima treaptă a sanctuarului, așa cum primul înger corespunde celui de-al treilea. Prima treaptă din curte este înjunghierea jertfei, reprezentând îndreptățirea. A doua treaptă este ligheanul, unde grăsimea (păcatul) este îndepărtată și jertfa este curățită înaintea pașilor finali. Apa ligheanului este un element caracteristic al celei de-a doua trepte. A treia treaptă este arderea-de-tot propriu-zisă, care Îl preînchipuia pe Hristos pe cruce, unde judecata a fost înfăptuită. Aceleași trei trepte se regăsesc în prima treaptă a sanctuarului, la fel cum aceleași trei trepte se regăsesc în solia primului înger. Principiul Alfa și Omega se află în sanctuar, așa cum se află în soliile celor trei îngeri, precum și în literele care alcătuiesc cuvântul "truth".

Profeția de 2300 de ani are o structură identică. Profeția a început cu trei decrete și s-a încheiat odată cu sosirea soliei îngerului al treilea la 22 octombrie 1844. Profeția prezintă cinci linii profetice, iar istoria de la începutul profeției de 2300 de ani reprezintă istoria de încheiere a fiecăreia dintre acele cinci profeții. Această profeție completă de 2300 de ani are la început trei decrete și se încheie cu trei solii.

Începutul profeției, în 457 î.Hr., a avut loc în vremuri tulburi și a prevăzut întoarcerea evreilor și rezidirea templului și a cetății. Potrivit predicției, lucrarea începută în 457 î.Hr. a fost încheiată, 49 de ani mai târziu, în vremuri tulburi. Începutul celor 49 de ani ilustrează sfârșitul celor 49 de ani.

457 î.Hr. marchează începutul profeției care identifică ungerea lui Hristos la botezul Său. Ungerea Sa a marcat începutul lucrării Sale de a strânge laolaltă un popor care să fie cetățeni ai Noului Ierusalim, nu ai Vechiului Ierusalim, așa cum Israelul din vechime a fost strâns laolaltă pentru a rezidi Ierusalimul literal în 457 î.Hr.

457 î.Hr. marchează, de asemenea, începutul profeției care identifică momentul în care Hristos avea să fie răstignit. Sora White corelează istoria crucii cu Marea Dezamăgire din 22 octombrie 1844, și de asemenea corelează istoria trecerii Mării Roșii cu Marea Dezamăgire. În 457 î.Hr. a existat o dezamăgire care prefigura dezamăgirea evreilor la Marea Roșie, Marea Dezamăgire a adventiștilor, dezamăgirea ucenicilor la cruce și a lui Ezra în 457 î.Hr.

457 î.Hr. marchează, de asemenea, începutul profeției care identifică momentul când Israelul antic avea să fie repudiat de Dumnezeu și când evanghelia avea să fie dusă Neamurilor, ceea ce marchează sfârșitul unui timp special de probă de 490 de ani, destinat în mod deosebit Israelului antic. Prin urmare, 457 î.Hr. marchează începutul timpului lor de probă, iar 34 d.Hr. marchează sfârșitul timpului lor de probă, tipificând faptul că timpul de probă al adventismului a început în 1844 și se încheie odată cu legea duminicală.

Există câteva alte profeții de timp interne în profeția celor 2300 de ani, dar toate poartă semnătura lui Alfa și Omega. Începuturile lor ilustrează sfârșiturile lor.

Este important de observat că Israelul vechi a fost rânduit drept depozitar al Legii lui Dumnezeu, iar Israelul modern a fost rânduit nu numai depozitar al Legii Sale, ci și depozitar al profețiilor Sale. Când Domnul a încheiat un legământ cu Israelul vechi, i-a rânduit depozitari ai Celor Zece Porunci, așa cum erau scrise pe două table de piatră. Când a încheiat un legământ cu Israelul modern, în istoria milerită, i-a rânduit depozitari ai cuvântului Său profetic, așa cum este înfățișat pe cele două table ale lui Habacuc, reprezentate de hărțile pionierilor din 1843 și 1850. Începutul Israelului vechi ilustrează începutul Israelului modern.

Realizarea celor două table, ca împlinire a capitolului al doilea din Habacuc, a reprezentat împlinirea mai multor prorocii.

Întocmirea atât a diagramei pionierilor din 1843, cât și a diagramei pionierilor din 1850 a fost o împlinire a profeției. Studiul tablelor lui Habacuc oferă dovezi îndestulătoare în acest sens. Însă pasajul din Habacuc aduce o contribuție importantă la acest punct al discuției noastre.

După 1843, Domnul a rânduit să fie întocmită o altă diagramă, dar ca prima diagramă (1843) să nu fie modificată decât prin inspirație.

Pe când locuia împreună cu fratele Nichols (care a realizat planșa din 1850), în perioada în care el o întocmea, sora White a afirmat că a văzut planșa din 1850 în Biblie.

Habacuc poruncise: „Scrie vedenia și fă-o limpede pe table.” Cele două table ale lui Habacuc au fost simbolul legământului pe care Dumnezeu l-a încheiat cu Adventismul, când a făcut din acesta depozitarul profețiilor Sale, întocmai cum a făcut atunci când a încheiat legământ cu Israelul antic și a dat cele două table ale Legii și responsabilitatea de a fi depozitarii Legii. Dar Habacuc identifică două clase de închinători în legătură cu tablele care trebuiau să facă vedenia limpede: una, al cărei „suflet este îngâmfat” și „nu este drept”, și o altă clasă, identificată ca „cel drept”, care „va trăi prin credința lui”.

Contextul din Habacuc arată că cei îndreptățiți trăiesc printr-o credință întemeiată pe Cuvântul profetic, așa cum este reprezentat prin cele două table, și, prin urmare, cei care nu sunt îndreptățiți au respins începuturile Adventismului. Punctul pe care doresc să-l subliniez se întemeiază pe un pasaj pe care l-am luat în considerare cu ceva vreme în urmă. Acesta se citește astfel:

Tocmai am trecut în revistă toate cele patru adevăruri: sanctuarul, cele 2300 de zile, poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus. Am așezat toate cele patru adevăruri în cadrul adevărului, care a fost „perfect calculat pentru a explica mișcarea adventă din trecut și a arăta care este poziția noastră prezentă”. Acel cadru este „regula primei mențiuni”, este semnătura lui Alfa și Omega și este cadrul adevărului, căci cuvântul „adevăr” conține aceeași semnătură ca toate cele patru adevăruri care sunt identificate drept „adevărul prezent”, conceput pentru a explica începutul adventismului.

Cel puțin, aceasta înseamnă că cuvântul tradus prin „adevăr”, pe care îl analizăm, este cadrul Evangheliei veșnice, și este cadrul pentru mesajul final de avertizare, și este cadrul soliei celui de-al treilea înger, și este o mare parte din Apocalipsa lui Isus Hristos.

Mesajul final de avertizare, prezentat drept Descoperirea lui Isus Hristos în primele trei versete ale capitolului întâi din Apocalipsă, este mărturisit a doua oară la sfârșitul Apocalipsei. Sfârșitul Apocalipsei dă mărturie despre primele versete ale Vechiului Testament și, de asemenea, despre ultimele versete ale Vechiului Testament. Pe baza acestor patru referințe se poate deduce, prin aplicarea regulii divine a așezării rândului profetic peste rând profetic, că mesajul final de avertizare are de-a face cu relația Creatorului cu ființele Sale create. Are de-a face cu puterea Sa creatoare. Are de-a face cu modul în care puterea Sa creatoare este comunicată Bisericii Sale. Are de-a face cu atributul Dumnezeirii care identifică sfârșitul cu începutul. Este un mesaj care sosește chiar înainte de închiderea timpului de probă și chiar mai mult. Luate împreună, toate acestea se referă la puterea creatoare a lui Dumnezeu! Iar prima mențiune a puterii Sale creatoare se află la începutul Genezei, capitolul unu, de la primul verset până la capitolul al doilea, versetul trei.

Versetele precedente reprezintă întreaga mărturie a creației, subliniind că cuvântul lui Dumnezeu posedă putere creatoare.

Aceeași putere creatoare care a creat lumea este pusă în lucrare de Hristos pentru a-i transforma pe oameni.

Apocalipsa lui Isus Hristos subliniază modul în care Cuvântul lui Dumnezeu este transmis oamenilor. Acesta vine de la Tatăl, la Fiul, la un înger, la un profet, care îl consemnează în scris și îl trimite bisericilor. Procesul de comunicare expus la începutul și la sfârșitul cărții Apocalipsei este de asemenea ilustrat prin scara lui Iacov, cu îngeri urcând și coborând pe scară. El este ilustrat prin cele două țevi de aur ale lui Zaharia, care aduc untdelemnul în sanctuar. Procesul de comunicare dintre Dumnezeu și om este un subiect al profeției biblice, iar mesajul care este trimis conține puterea creatoare care a adus la existență universul. În cadrul procesului de comunicare din capitolul întâi al Apocalipsei, trebuie înțeles că mesajul încredințat bisericilor conține puterea de a transforma un laodicean într-un filadelfian.

Fie că ne raportăm la începutul sau la sfârșitul Vechiului ori Noului Testament, mesajul este același. Dumnezeu transmite ultimul mesaj de avertizare, iar acesta conține puterea Sa creatoare, dacă este auzit și păzit de cei ce aud. Mesajul care împlinește aceasta este așezat în cadrul divin definit de Alfa și Omega. Începutul, mijlocul și sfârșitul. Cele trei litere ebraice care, puse împreună, formează cuvântul «adevăr», sunt evanghelia veșnică; iar literele și semnificațiile lor, precum și cuvântul pe care îl produc când sunt îmbinate între ele, simbolizează principiul și totodată pe Cel ce este Alfa și Omega. Aceasta subliniază puterea Sa creatoare. Ultimele trei cuvinte ale relatării creației încep, fiecare, cu câte una dintre cele trei litere, în ordinea care formează cuvântul «adevăr».

Cele trei cuvinte care constituie încheierea narațiunii creației încep cu cele trei litere care, împreună, alcătuiesc cuvântul „adevăr”. Ultimele trei cuvinte ale versetului încep cu literele א (Aleph), מ (Mem) și ת (Tav), în această ordine. Aceste trei cuvinte sunt traduse ca „Dumnezeu”, „a creat” și „a făcut”. Aceste trei cuvinte, fiecare începând cu literele א (Aleph), מ (Mem) și ת (Tav) în această ordine, subliniază încă și mai mult deplinătatea și ordinea narațiunii creației. Acest tipar a fost remarcat de comentatorii evrei ca o trăsătură lingvistică interesantă a textului ebraic.

Relatarea creației începe cu cuvintele „la început” și se încheie cu trei cuvinte care reprezintă Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, cel dintâi și cel de pe urmă. Puterea creatoare ilustrată în mărturia Genezei începe și se încheie cu semnătura minunatului lingvist.

Faptul că începutul unui lucru ilustrează sfârșitul unui lucru este ceea ce a subliniat profetul Ioan, când, scriind ceea ce atunci era, el, în același timp, scria ceea ce avea să fie.

Mesajul final de avertizare al lui Ilie, reprezentat la sfârșitul Vechiului Testament, identifică același principiu profetic, în contextul crizei legii duminicale și al apropierii celor șapte plăgi de pe urmă.

„Regula primei mențiuni” și tot ceea ce ea reprezintă constituie „cadrul” în care trebuie așezat „adevărul prezent”. Acel cadru este „regula primei mențiuni”, care este, totodată, unul dintre atributele lui Dumnezeu.

În cartea lui Daniel, care reprezintă începutul adventismului, și în cartea Apocalipsei, care reprezintă sfârșitul adventismului, găsim paralele uimitoare când le privim prin principiul potrivit căruia cel dintâi îl ilustrează pe cel de pe urmă. Cartea lui Daniel prezintă un atribut al lui Isus când folosește numele Palmoni, însemnând minunatul numărător al tainelor. Daniel, de asemenea, Îl introduce pe Isus ca Mihail, arhanghelul. Ioan este însărcinat să facă același lucru ca Daniel, iar el nu-L identifică pe maestrul matematicii, nici pe conducătorul îngerilor, ci pe maestrul limbajului. Atunci când Îl considerăm pe Isus drept stăpânul alfabetului, ar trebui să luăm în considerare Psalmul 119, cel mai lung capitol din Biblie.

Psalmul 119 este un acrostih alfabetic, ceea ce înseamnă că primele litere ale fiecărui set de opt versete încep cu aceeași literă. Alfabetul ebraic are douăzeci și două de litere, așadar există douăzeci și două de secțiuni a câte opt versete. Fiecare secțiune începe cu o literă a alfabetului, în ordinea alfabetică, iar apoi fiecare dintre cele opt versete atribuite acelei litere începe cu acea literă. Sunt opt versete pentru fiecare literă; așadar, opt versete înmulțite cu cele douăzeci și două de litere ale alfabetului ebraic fac o sută șaptezeci și șase de versete. Psalmul pune accentul pe ascultarea față de un Dumnezeu care este un Dumnezeu al rânduielii (de aici structura acrostihului), nu al haosului.

O altă temă proeminentă în Psalmul 119 este adevărul profund că Cuvântul lui Dumnezeu este întru totul suficient. De-a lungul Psalmului apar opt termeni diferiți care se referă la Cuvântul lui Dumnezeu: lege, mărturii, precepte, orânduiri, porunci, judecăți, cuvânt și rânduieli. În aproape fiecare verset este menționat Cuvântul lui Dumnezeu. Psalmul 119 afirmă nu doar caracterul Scripturilor, ci și că Cuvântul lui Dumnezeu reflectă chiar caracterul lui Dumnezeu Însuși. Observați aceste atribute ale lui Dumnezeu prezentate în Psalmul 119:

Psalmul se deschide cu două fericiri. „Fericiți” sunt cei ale căror căi sunt fără prihană, care trăiesc potrivit Legii lui Dumnezeu, care păzesc rânduielile Lui și Îl caută din toată inima. Acestea sunt învățăturile pentru noi în acest mare Psalm. Cuvântul lui Dumnezeu este suficient pentru a ne face înțelepți, a ne forma în neprihănire și a ne înzestra pentru orice lucrare bună (2 Timotei 3:15-17).

Desigur, Psalmul 119 se înscrie într-o problematică care rămâne, în bună măsură, nerezolvată în lumea religioasă. Aceasta privește care verset este versetul de mijloc al Bibliei și care capitol este capitolul de mijloc al Bibliei. Dacă căutați pe internet, veți găsi diferitele argumente, axate pe care Biblie o folosiți și așa mai departe. Problema cu fiecare poziție din această dezbatere este că definiția mijlocului Bibliei, fie că este vorba de un verset sau de un capitol, ar trebui să fie stabilită de autorul Bibliei, nu de cercetătorul sau criticul uman al Bibliei.

Biblia învață că există un început și un sfârșit pentru toate. Toate își au vremea lor.

Este un timp pentru naștere și un timp pentru moarte; totuși există și viața care se desfășoară între începutul și sfârșitul vieții noastre. Nașterea este o clipă scurtă în timp, asemenea morții. Viața este mijlocul și, în general, are legată de ea mult mai multă istorie decât timpul în care ne naștem și timpul în care murim.

Mijlocul în „regula primei mențiuni” are, în general, mult mai multă mărturie decât începutul și sfârșitul. A căuta un singur verset sau capitol în Biblie și a-l defini drept mijloc înseamnă a nesocoti mărturia biblică, chiar dacă începutul și sfârșitul sunt, în esență, puncte în timp; mijlocul este, de obicei, o perioadă de timp. Desigur, începutul, sfârșitul și mijlocul vor fi în acord între ele, deși adesea același jalon de la sfârșit este opus celui de la început.

Iisus l-a identificat pe Ioan Botezătorul cu Ilie, iar amândoi ilustrează aceeași succesiune profetică de evenimente; însă Ilie a fost prigonit de o femeie nelegiuită (Izabela), care a căutat să-l întemnițeze și să-l omoare pe Ilie, dar nu a izbutit. Ioan, care era un simbol al lui Ilie, a fost urmărit de o femeie rea (Irodiada) spre a fi întemnițat și ucis, iar ea a reușit. Ilie și Ioan sunt simboluri interschimbabile, dar au unele trăsături profetice opuse, care totuși rămân paralele între ele. Ilie nu a murit, Ioan a murit. Înțelegerea faptului că reperele profetice care se aliniază unele cu altele sunt adesea opuse le permite celor care doresc să vadă că mijlocul Bibliei este Psalmul 118.

Când folosim principiul regulii primei mențiuni, așa cum l-am definit, constatăm că începutul mijlocului Bibliei este Psalmul 117, cel mai scurt capitol din Biblie, alcătuit din două versete. El este urmat de Psalmul 118, care este mijlocul Bibliei, iar Psalmul 118 este urmat de Psalmul 119, care este cel mai lung capitol din Biblie și sfârșitul mijlocului Bibliei. Minunatul lingvist marchează începutul cu cel mai scurt capitol, apoi marchează sfârșitul cu cel mai lung capitol. Sunt două capitole opuse. Începutul este sămânța, iar sfârșitul este locul în care este dezvoltată planta pe deplin matură, unde toate mărturiile aflate în mijloc sunt legate împreună. Luați aminte la Psalmul 117.

Cuvântul pe care îl avem în vedere, alcătuit din trei litere, este tradus prin „adevăr” în versetul al doilea și reprezintă începutul părții de mijloc a Bibliei (partea de mijloc a Bibliei fiind Psalmii 117-119). Sfârșitul părții de mijloc este Psalmul 119. Psalmul 118 este mijlocul mijlocului. Psalmul 118 este încadrat între cel mai scurt și cel mai lung capitol din Biblie, iar cel mai scurt, care reprezintă începutul, enunță cuvântul „adevăr”, care este alcătuit din trei litere ce reprezintă cei trei pași ai Evangheliei veșnice și constituie cadrul înțelegerii adevărului. Acest cadru este principiul care reprezintă caracterul lui Hristos ca Alfa și Omega.

Încheierea părții de mijloc, adică capitolul 119, este un acrostih alfabetic așezat în mijlocul Bibliei, care îl pune în evidență pe lingvistul minunat. De patru ori în capitolul 119 același cuvânt este tradus prin „adevăr”.

Adevărul din aceste versete este o regulă a profeției biblice care identifică sfârșitul de la început, iar adevărul din versete este că Alfa și Omega Și-a așezat semnătura asupra mijlocului Bibliei, așa cum a făcut-o pentru început și pentru sfârșit. Semnătura Celui dintâi și a Celui de pe urmă este „cadrul” pentru prezentarea mesajului de avertizare final al celui de-al treilea înger. În mijloc, partea de pe urmă cuprinde patru versete care folosesc cuvântul tradus ca „adevăr”, deși a patra referință este tradusă simplu drept „adevărat”. Ultimul, cel final, dintre aceste patru versete identifică faptul că „de la început”, cuvântul este „adevărat”.

La început, în relatarea creației din Geneza 1 și 2, cuvântul "truth", deși nu apare în mod direct, este reprezentat în ultimele trei cuvinte ale relatării creației, căci fiecare cuvânt începe, în ordine, cu literele care alcătuiesc cuvântul "truth". La început era Cuvântul, și prin El au fost create toate lucrurile, iar mărturia creației din Geneza începe cu cuvintele "La început" și se încheie cu trei cuvinte care reprezintă adevărurile asociate cu un atribut al lui Hristos care, în Isaia, este definit drept dovada că El este singurul Dumnezeu.

Partea de mijloc a Bibliei (Psalmii 117–119) începe în psalmul 117 printr-o trimitere la adevărul că începutul reprezintă sfârșitul, prin folosirea cuvântului „adevăr”. Cuvântul este alcătuit din trei litere care reprezintă Evanghelia veșnică și soliile celor trei îngeri și identifică sfârșitul istoriei creației. Sfârșitul părții de mijloc a Bibliei este o prezentare a alfabetului pe care minunatul lingvist l-a alcătuit, pentru a întemeia înțelegerea că ceea ce este acum revelat cu privire la caracterul Său este în acord cu definiția cuvântului „revelație”, căci Apocalipsa lui Isus Hristos este un mesaj menit să prezinte un aspect al caracterului lui Hristos care până acum nu a fost pe deplin recunoscut, dacă a fost recunoscut în vreun fel. Această revelație este în consonanță cu liniile istoriei legământului, întrucât istoria legământului include dovezi ale efortului lui Dumnezeu de a Se revela pe Sine prin nume, pe măsură ce istoria-Lui se desfășura.

Desigur, ar mai fi multe de spus cu privire la acest adevăr, însă ne vom opri aici.