What is Truth? - Number Four

La începutul istoriei millerite, în 1798, viziunea de la râul Ulai din cartea lui Daniel a fost desigilată, producând o înmulțire a cunoștinței care a pus la încercare și a scos la iveală două clase de închinători. Viziunea de la râul Ulai reprezintă solia internă pentru poporul lui Dumnezeu, așa cum este acesta reprezentat de cele șapte biserici din capitolele doi și trei ale Apocalipsei. La sfârșitul istoriei profetice care a început în 1798, la adunarea de corturi de la Exeter din 12-17 august 1844, solia Strigării de la miezul nopții a fost desigilată când Leul din seminția lui Iuda și-a luat mâna de pe un adevăr ascuns, ceea ce a produs o înmulțire a cunoștinței care a pus la încercare și a scos la iveală două clase de închinători.

În 1989, când, așa cum este descris în Daniel, capitolul unsprezece, versetul patruzeci, țările reprezentând fosta Uniune Sovietică au fost măturate de către papalitate și Statele Unite, viziunea de la râul Hiddekel din cartea lui Daniel a fost dezpecetluită, producând o sporire a cunoștinței care a pus la încercare și a scos la iveală două clase de închinători. Viziunea de la Hiddekel reprezintă mesajul extern al vrăjmașilor poporului lui Dumnezeu, după cum este prezentat prin cele șapte peceți din Cartea Apocalipsei. La încheierea istoriei profetice care a început în 1989, și anume începând din ultimele două săptămâni ale lunii iulie 2023, Leul din seminția lui Iuda a început procesul de dezpecetluire a mesajului Strigătului de la Miezul Nopții, îndepărtându-Și mâna de pe un adevăr ascuns, lucru care produce o sporire a cunoștinței ce pune la încercare și, în cele din urmă, va face să se manifeste două clase de închinători în mijlocul poporului lui Dumnezeu.

În versetul întâi al capitolului paisprezece din Ioan, Hristos îi încurajează pe ucenici să nu li se tulbure inimile.

În câteva ore, Hristos a fost arestat și, la scurt timp după aceea, a fost răstignit, a fost îngropat și a înviat. După ce S-a înălțat la Tatăl, S-a întors la ucenicii Săi.

Prima dezamăgire într-o linie de reformă are loc atunci când poporul lui Dumnezeu uită un adevăr revelat anterior. Ucenicii uitaseră ceea ce Isus le spusese cu mai puțin de o săptămână înainte ca teama și dezamăgirea lor să se manifeste în criza crucii. Prima dezamăgire este urmată de un timp de zăbovire, care, în pilda celor zece fecioare, este reprezentat de absența Mirelui. Isus le spusese în mod direct ucenicilor că Se duce la Tatăl Său, dar că Se va întoarce. Cunoașterea dinainte pe care le-o dăduse nu i-a împiedicat să fie copleșiți de criză. În contextul pildei celor zece fecioare, o criză este locul în care caracterul se manifestă, dar nu se dezvoltă niciodată. Isus îi alesese și îi rânduise pe ucenici și le spusese chiar acest adevăr înaintea crizei.

Totuși, chiar dacă au fost aleși, acest fapt nu i-a împiedicat să fie copleșiți de criză.

Descoperirea lui Isus Hristos, identificată în primele versete ale cărții Apocalipsei, este mesajul final de avertizare adresat Bisericii și, ulterior, lumii. Acea descoperire este dezpecetluită chiar înainte de închiderea timpului de har de către Leul din seminția lui Iuda, care a fost identificat în capitolul cinci al Apocalipsei ca singurul vrednic să deschidă cartea ce fusese pecetluită.

Leul din seminția lui Iuda este și „rădăcina lui David”, și El este și „fiul lui David”, și El este și Domnul lui David. Legătura reprezentată de Leul din seminția lui Iuda indică faptul că, atunci când Leul din seminția lui Iuda pecetluiește sau dezpecetluiește un adevăr, El face aceasta aplicând regula primei mențiuni, care identifică sfârșitul unui lucru prin începutul acelui lucru, așa cum este reprezentat de Isus ca „rădăcina lui David”. Când un adevăr este dezpecetluit la „un” timp al sfârșitului, este inițiat un proces de purificare, așa cum este reprezentat în Daniel doisprezece.

Lucrarea lui Iisus ca Leul din seminția lui Iuda este de o importanță infinită, dar „niciunul dintre cei răi nu va înțelege” lucrarea Lui sau mesajul care este despecetluit.

Procesul de încercare este reprezentat prin trei pași: „purificat, albit și încercat”. Acești trei pași reprezintă cei trei pași ai „evangheliei veșnice”, care, în solia primului înger, sunt redați astfel: temeți-vă de Dumnezeu (purificat), dați-I slavă (albit), căci a venit ceasul judecății Lui (încercat). Acești trei pași sunt „adevărul”, așa cum este reprezentat de prima literă, a treisprezecea literă și ultima literă ale alfabetului ebraic și, când aceste litere sunt aduse împreună în această ordine, se formează cuvântul ebraic „adevăr”.

Acei trei pași sunt „calea”, căci calea lui Dumnezeu, potrivit lui Asaf în Psalmul 77:13, este în sanctuar, unde, în curte, un păcătos este purificat prin vărsarea sângelui. Sângele este apoi dus în Locul Sfânt, care reprezintă sfințirea, care este procesul de a fi „albit”.

Păcătosul îndreptățit și sfințit este apoi pregătit să fie «judecat» în judecata reprezentată de Sfânta Sfintelor. Isus este «Calea», «Adevărul» și «Viața». Calea este începutul, Adevărul este mijlocul, iar Viața este sfârșitul. Dacă suntem curățiți prin primul pas, suntem pe Cale, care este drumul celor îndreptățiți.

Al doilea pas este manifestarea dreptății care se înfăptuiește prin adevărul Său, căci Cuvântul Său este adevăr.

Cei îndreptățiți sunt reprezentați prin prima treaptă, iar cei sfințiți sunt reprezentați prin a doua treaptă. Primele două trepte îi pregătesc pe cei îndreptățiți și sfințiți să intre la judecată și să primească viața veșnică. Iisus este calea, adevărul și viața.

Capitolele paisprezece până la șaptesprezece din Evanghelia după Ioan abordează în mod repetat chestiunile legate de reacția ucenicilor când Hristos îi părăsește pentru a merge la Tatăl Său. El promite să revină și înțelegea (deși ucenicii nu) că criza iminentă avea să producă o dezamăgire profundă. Țesute în aceste patru capitole sunt identificarea și definirea Duhului Sfânt drept „Mângâietorul”. Duhul Sfânt este identificat de patru ori drept „Mângâietorul” în Evanghelia după Ioan și o dată în Întâia epistolă a lui Ioan, dar acolo cuvântul este tradus drept „apărător”. Acest termen nu se mai întâlnește nicăieri altundeva în Noul Testament.

Vechiul Testament conține un termen ebraic care a fost tradus prin „mângâietor” în Eclesiastul patru, versetul unu, și în Plângerile lui Ieremia, capitolul întâi, versetele nouă și șaisprezece. Toate cele trei referințe arată că asupritorii i-au asuprit pe poporul lui Dumnezeu și că acesta nu are un mângâietor care să-l sprijine în strâmtorarea și dezamăgirea în care se află.

Identificarea Duhului Sfânt drept „Mângâietorul” apare în pasajul în care Isus urmărește să-i pregătească pe ucenici pentru marea dezamăgire care îi așteaptă peste numai câteva ore. În acest context, El subliniază că, chiar și în absența Sa, Duhul Sfânt va fi prezent pentru a le oferi mângâiere. Atunci când Îl identifică pe Duhul Sfânt drept Mângâietorul, Isus precizează caracteristicile lucrării pe care Mângâietorul o va îndeplini.

Referirile repetate ale lui Isus la plecarea și întoarcerea Sa plasează tocmai acest subiect pe primul loc în ceea ce privește tema principală a pasajului.

Ioan 14:2-4, 18, 19, 28; 16:5-7, 10, 28; 17:11-13 sunt versete care se referă în mod direct la timpul zăbovirii din pilda celor zece fecioare. Împreună cu versetele anterioare este inclus următorul pasaj, care, prin repetiție, accentuează timpul zăbovirii, căci "Domnul nu repetă lucruri care nu sunt de mare consecință."

Cel puțin douăzeci și una de versete din capitolul paisprezece până în capitolul șaptesprezece identifică perioada de timp în care ucenicii trebuiau să aștepte revenirea lui Hristos. Acea perioadă ar începe odată cu moartea lui Hristos și ar continua până la revenirea Sa de la Tatăl Său. Timpul în care trebuiau să aștepte revenirea Sa simbolizează timpul zăbovirii din pilda celor zece fecioare. Ca și în relatarea lui Luca despre ucenicii de la Emaus, dezamăgirea crucii tipifică profetic începutul timpului zăbovirii care urmează după prima dezamăgire.

În primul pasaj din prima carte a Bibliei găsim relatarea creației și îi recunoaștem pe cele trei persoane ale trioului ceresc. În primul pasaj din ultima carte a Bibliei găsim cele trei persoane ale trioului ceresc. În cele patru capitole pe care le avem în vedere găsim cele trei persoane ale trioului ceresc. Recunoașterea acestui fapt ne permite să suprapunem cele patru capitole din Ioan peste linia profetică din Geneza capitolul unu, versetul unu, până la capitolul doi, versetul trei, și peste Apocalipsa capitolul unu, versetele unu până la unsprezece.

În pasaj, Isus îi spune lui Toma că, dacă cineva L-a văzut pe El, L-a văzut pe Tatăl. Pasajul mai arată că Hristos este Cel care i-a mângâiat pe ucenici prin prezența Sa, iar atunci când avea să plece, El urma să trimită un "alt" "Mângâietor". Duhul Sfânt este Mângâietorul, dar Hristos a fost, de asemenea, Mângâietorul.

Toma îi reprezintă pe cei din Adventism care refuză să vadă mărturia despre relația din cadrul trioului ceresc, în pofida faptului că, probabil, au citit în repetate rânduri mărturiile care susțin acel adevăr.

Dacă L-am văzut pe Isus, L-am văzut pe Tatăl. Isus este „Mângâietorul”, iar Duhul Sfânt este „un alt Mângâietor”. Dacă L-am văzut pe Isus, L-am văzut pe Tatăl și L-am văzut pe Mângâietorul. Dintre cele cinci dăți când cuvântul „mângâietor” este folosit în Biblie, toate apar la apostolul Ioan. În a cincea referință, cuvântul este tradus ca „avocat”.

Dacă un om păcătuiește, avem un Mângâietor: Isus Hristos, Cel Drept. Un apărător este acela care mijlocește în favoarea păcătosului. Pavel identifică lucrarea lui Isus ca apărător al nostru.

Isus este apărătorul păcătosului, ceea ce implică faptul că El este Mângâietorul. În același capitol, Pavel arătase mai înainte că și Duhul Sfânt mijlocește pentru noi.

Isus și Duhul Sfânt sunt amândoi identificați drept Mângâietorul și, prin urmare, amândoi sunt apărători care mijlocesc pentru noi. Cele trei Persoane ale trioului ceresc sunt toate reprezentate în pasajul din Ioan pe care îl avem în vedere, iar când sunt aduse împreună cu prima mărturie a primei cărți a Bibliei și cu prima mărturie a ultimei cărți a Bibliei, lumina privitoare la relația și lucrarea celor trei Persoane ale Dumnezeirii este mărită.

Dincolo de lumina suplimentară a lucrării și relației trioului ceresc, identificarea trioului ceresc în pasaj constituie o mărturie că aceste patru capitole trebuie să fie aliniate cu mesajul care este acum desigilat de Leul din seminția lui Iuda.

Mărturia din istoria ucenicilor de la Emaus cuprinde trei mărturii care identifică faptul că dezamăgirea și timpurile de zăbovire de după cruce reprezintă dezamăgirea și timpul de zăbovire care urmează după prima dezamăgire. Există o altă mărturie care susține că istoria reprezentată în cele patru capitole ale lui Ioan reprezintă circumstanțele primei dezamăgiri.

Versetul final al relatării creației, care constituie primul adevăr menționat în Cuvântul lui Dumnezeu, se încheie cu trei cuvinte, iar fiecare dintre aceste cuvinte începe cu una dintre cele trei litere care alcătuiesc cuvântul „adevăr”, în ordinea corectă. Relatarea creației din Geneza începe cu cuvintele „La început” și se încheie cu cele trei cuvinte „Dumnezeu a creat și a făcut.”

Primele litere ale acelor trei cuvinte, puse împreună, alcătuiesc cuvântul „adevăr”. Relatarea creației începe cu „începutul” și se încheie cu cuvântul simbolic redat prin literele ce desemnează Alfa și Omega. Tot astfel, în pasajul de deschidere al ultimei cărți a Bibliei, Isus este de două ori identificat drept Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, Cel dintâi și Cel de pe urmă. Acele trei litere care reprezintă Alfa și Omega oferă încă o mărturie că pasajul din Ioan trebuie pus laolaltă cu linia profetică de la începutul Genezei și cu linia profetică de la începutul Apocalipsei. Acea mărturie este recunoscută în descrierea lucrării Mângâietorului. Lucrarea Mângâietorului este lucrarea în trei etape reprezentată de aceleași trei litere ebraice. Semnătura Alfa și Omega ne permite să așezăm aceste patru capitole în contextul mesajului Apocalipsei lui Isus Hristos, care este desigilat chiar înainte de închiderea timpului de probă.

Cele șapte tunete reprezintă patru repere specifice (momente în timp) și trei perioade specifice de timp care încep cu reperul coborârii unui înger care urmează să lumineze pământul cu slava Sa. Acel reper a fost un moment în timp. Al doilea reper (moment în timp) este prima dezamăgire, care inaugurează perioada timpului de întârziere. Timpul de întârziere conduce la al treilea reper (moment în timp), unde un adevăr este desigilat, ceea ce produce o mișcare. Mișcarea se încheie la al patrulea reper (moment în timp), reprezentat ca judecată. Acele patru repere și cele trei perioade de timp reprezintă fiecare câte un tunet, însumând șapte tunete. Ele reprezintă, de asemenea, o combinație patru-trei.

În articole anterioare am arătat că înțelegerea pionierilor cu privire la cele șapte biserici, cele șapte peceți și cele șapte trâmbițe recunoaște o 'combinație patru-trei'. Primele patru biserici, peceți și trâmbițe sunt distincte de ultimele trei biserici, peceți și trâmbițe. Cele șapte tunete reprezintă patru repere, dar în cadrul acelor patru repere există trei perioade de timp. În cartea Apocalipsei, combinația divină 'patru și trei' este întemeiată pe trei martori (bisericile, pecețile și trâmbițele), iar acești martori mărturisesc validitatea combinației 'patru și trei' a celor șapte tunete ale cărții Apocalipsei.

Totuși, în cadrul liniei istoriei reprezentate de cele șapte tunete este cuprinsă o altă linie ascunsă și distinctă a profeției, care posedă trei repere, distincte de simbolul reprezentat prin cele șapte tunete. Prin urmare, când luăm în considerare relația profetică dintre cele șapte tunete și istoria ascunsă care este acum desigilată, constatăm că cele șapte tunete prezintă patru repere (momente în timp), iar istoria ascunsă prezintă trei repere (momente în timp). Asemenea bisericilor, peceților, trâmbițelor și tunetelor, istoria ascunsă reprezintă trei repere care sunt legate de cele patru repere ale celor șapte tunete. Istoria ascunsă posedă, de asemenea, o combinație trei-patru.

În istoria ascunsă care este încorporată în cadrul celor șapte tunete, există trei repere distincte, fiecare fiind un „moment în timp”, iar primul și ultimul dintre aceste trei repere reprezintă o dezamăgire. Există o „perioadă de timp” distinctă între primul și al doilea reper și o „perioadă de timp” distinctă între al doilea și al treilea punct în timp. Cuvântul „disappointment” a evoluat din conceptul unei întâlniri ratate și poartă, prin însăși definiția sa, accentul pe un punct în timp. Miezul nopții este, de asemenea, un moment precis. Istoria ascunsă este reprezentată prin trei puncte în timp, despărțite de două perioade de timp: timpul zăbovirii și mișcarea din luna a șaptea.

Prima bornă a istoriei ascunse identifică o dezamăgire, iar ultima bornă identifică, de asemenea, o dezamăgire. Prin urmare, de la prima dezamăgire până la ultima se întinde o linie ascunsă a profeției, care are aceiași trei pași precum toate liniile de reformă. Ea poartă, de asemenea, semnătura lui Alfa și Omega, căci cele trei litere care alcătuiesc „adevăr” corespund celor trei borne care încep și se încheie cu o dezamăgire. Acea istorie ascunsă din cadrul celor șapte tunete este adevărul pe care Leul din seminția lui Iuda îl desigilează în prezent.

Pericopa din Evanghelia după Ioan pe care o avem în vedere este introdusă în capitolul anterior prin Cina cea de Taină, subliniind că mesajul acestor patru capitole trebuie mâncat. Aceste patru capitole se încheie cu drumul spre Ghetsimani. Narațiunea se desfășoară pe parcursul trecerii de la actul mâncării până la începutul crizei crucii. În mod profetic, cadrul acestor patru capitole definește ultimul mesaj care trebuie mâncat înainte de judecată. Mesajul care conduce la închiderea judecății este mesajul desigilat în cartea Apocalipsei, chiar înainte ca judecata să se închidă.

Ucenicii și Isus se află în punctul istoriei profetice în care li se face cunoscut timpul zăbovirii. În istoria milerită, Domnul Și-a retras mâna pentru a aduce înțelegerea soliei Strigătului de la miezul nopții, însă înțelegerea care a dat naștere soliei lui Samuel Snow i-a înștiințat de asemenea pe mileriți că se aflau în timpul zăbovirii din parabola celor zece fecioare. Ucenicii tocmai mâncaseră Cina cea de Taină și, pe când asimilau solia, Hristos a explicat timpul zăbovirii în cele patru capitole din Ioan.

Înțelegerea lui Samuel Snow poate fi documentată printr-o serie de articole, care au dezvoltat înțelegerea finală, reprezentată prin mesajul Strigării de la miezul nopții. Pe măsură ce mesajul său se dezvolta, el a prezentat, de asemenea, acest mesaj într-o serie de adunări de tabără. Seria de articole care a condus la adunările de tabără l-a adus în cele din urmă la adunarea de tabără de la Exeter, care a durat șase zile. Din punct de vedere profetic, mesajul Strigării de la miezul nopții este dezvoltat progresiv de-a lungul unei perioade de timp. Cele patru capitole din Evanghelia după Ioan se desfășoară în istoria profetică în care mesajul este dezvoltat.

În cele patru capitole ale lui Ioan, lucrarea Duhului Sfânt este definită în trei etape: convingerea cu privire la păcat, la neprihănire și la judecată. Aceste trei etape sunt, de asemenea, cele trei repere ale istoriei ascunse înscrise în cele șapte tunete.

În istoria millerită, Isus nu S-a întors pentru a pune capăt timpului de întârziere la Strigătul de la miezul nopții. El Și-a retras mâna și a revărsat sau a trimis Duhul Sfânt. Duhul Sfânt, reprezentat drept Mângâietorul, a venit să risipească dezamăgirea. El a venit să aducă mângâiere celor aleși, dar care erau nedumeriți de dezamăgirea unei predicții eșuate.

Am subliniat anterior că apostolul Ioan, Ezechiel și Ieremia sunt cu toții înfățișați mâncând cărticica ce este dulce ca mierea în gură. Există o distincție intenționată între acești trei profeți, adesea trecută cu vederea.

Ezechiel este folosit pentru a ilustra pe cei care au mâncat cărticica și cărora li se dă un mesaj pe care să-l ducă bisericii apostate a lui Dumnezeu. Ezechiel arată că cartea care este mâncată identifică lucrarea care urmează să fie împlinită. El reprezintă mesajul dat fostului popor ales al lui Dumnezeu. Mesajul său este cel care adună fostul popor ales în mănunchiuri sortite focului. În cele patru capitole ale lui Ioan, Isus identifică scopul lucrării lui Ezechiel.

Lucrarea lui Ezechiel, care a început când a mâncat cartea, reprezintă prezentarea unui mesaj care va fi respins, dar respingerea este dovada că Îl urăsc pe Dumnezeu și că și-au umplut pe deplin cupa timpului lor de probă.

Lucrarea lui Ezechiel a fost o mărturie împotriva fostului popor al legământului, așa cum a fost și Hristos față de iudeii cârtitori, și astfel mesajul lui Ezechiel este ultimul mesaj de avertizare care îi leagă pe cei din fostul popor al legământului, ca pe neghină, în snopi, sortiți focului nimicirii.

Lucrarea reprezentată prin mâncarea cărticicii începe atunci când îngerul puternic coboară având în mână o cărticică. În istoria primului înger, aceasta a avut loc la 11 august 1840, iar în istoria celui de‑al treilea înger, la 11 septembrie 2001. Ambele date reprezintă împliniri ale profețiilor asociate, respectiv, cu Islamul celui de‑al doilea „vai” și cu Islamul celui de‑al treilea „vai”. De aceea Isaia, în capitolul douăzeci și doi, când descrie criza din valea vedeniei pentru Filadelfieni și Laodiceeni, identifică faptul că laodiceenii, care erau poporul ales al protestantismului în 1840, și adventiștii, care erau poporul ales în 2001, au fost „legați de arcași”. Arcașii din profeția biblică sunt Islamul, iar atunci când viziunea cu privire la Islam s‑a împlinit în 1840 și în 2001, fostul popor ales a respins profeția despre Islam, așa cum a fost prezentată de cei reprezentați de Ezechiel. Atunci și acolo au fost legați ca neghină. Lucrarea lui Ezechiel a fost să înlăture „mantia” care acoperea „păcatul lor”, păcat pe care Isus îl reprezintă drept ură față de Dumnezeu.

Ieremia îi reprezintă pe aceia care au mâncat cartea când a coborât îngerul cel puternic, menit să lumineze pământul cu slava sa, dar care au trăit dezamăgirea predicției eșuate din 1843. Ieremia se întreabă profetic dacă Dumnezeu mințise. Acea referință îl pune în legătură pe Ieremia cu Habacuc 2.

Ioan a fost folosit pentru a-i simboliza pe cei care au experimentat dulceața și dezamăgirea amară, reprezentând întreaga istorie dintre 11 august 1840 și 22 octombrie 1844.

Ezechiel reprezintă lucrarea de prezentare a soliei profetice care pecetluiește pe fostul popor ales, lucrare ce a fost inițiată când îngerul s-a pogorât la 11 august 1840 și la 11 septembrie 2001.

Ieremia reprezintă istoria de la 11 august 1840 până chiar înainte de Strigarea de la miezul nopții.

Ieremia reprezintă istoria și mesajul nostru actual. Mesajul actual este mesajul Strigării de la miezul nopții, care este dezvoltat progresiv în momentul în care poporul lui Dumnezeu, reprezentat de Ieremia, a fost "umplut" de "indignare", socotind că "durerea" lor avea să fie "perpetuă" și "rana de nevindecat", o rană care nu avea să fie niciodată vindecată. S-au despărțit de "adunarea batjocoritorilor". Ei nu se mai "bucură" ca atunci când, pentru întâia oară, mâncaseră cartea și aceasta fusese "bucuria" "inimii" lor.

Dar există sfat pentru cei aflați în acea stare. „Dacă te întorci” și, de asemenea, „dacă scoți ce este de preț din ce este netrebnic”, atunci Dumnezeu Se va întoarce către ei. În ebraică, „te voi aduce iarăși” din pasaj înseamnă că Dumnezeu Se va întoarce către ei, dacă ei se întorc la El.

Dacă se vor apropia de Dumnezeu, El Se va apropia de ei. Dacă vor face aceste lucruri, atunci vor "sta înaintea" Domnului și vor fi "gura" lui Dumnezeu. În continuare, El îl instruiește pe Ieremia (pe noi) că va face din poporul Său un "zid de aramă întărit" pentru "cei răi", iar apoi "cei groaznici" vor porni un război împotriva celor reprezentați de Ieremia. "Cei răi" sunt, la Daniel, reprezentarea fecioarelor neînțelepte din Matei. "Cei groaznici" reprezintă tripla unire a Babilonului modern în timpul crizei legii duminicale.

Mărturiile celor trei profeți se referă toate la aceeași istorie, dar abordează trei aspecte diferite ale aceleiași istorii. Ieremia îi reprezintă pe cei care tocmai au trecut prin prima dezamăgire, dar nu au ajuns încă la borna de hotar a Strigătului de la miezul nopții. Aceasta este situația în care ne aflăm din 18 iulie 2020. Întrebarea este dacă ne vom întoarce. Dacă ne vom întoarce, vom „vorbi” pentru Domnul chiar atunci când Statele Unite „vorbesc” ca un balaur.

Istoria pe care Ieremia o ilustrează este istoria noastră actuală și este istoria reprezentată de cele trei repere ascunse din cadrul celor șapte tunete. Este, de asemenea, istoria în care pasajul din Ioan este plasat profetic, căci accentul celor patru capitole din Ioan este lucrarea Duhului Sfânt de a-l mângâia pe Ieremia, care se întreabă dacă nu cumva a crezut o minciună și dacă mesajul care i-a fost atât de dulce la gust nu era, de fapt, ape care seacă.

Ieremia reprezintă, așadar, istoria de la 11 septembrie 2001 până la 18 iulie 2020, când a început timpul întârzierii, reprezentat apoi prin trei zile și jumătate simbolice. Când spun „simbolice”, nu mă refer la o prezicere temporală. Spun că 18 iulie 2020 este data la care cei doi martori, Biblia și Spiritul Profetic, au fost uciși, iar trupurile lor moarte au fost lăsate pe stradă timp de trei zile și jumătate, în Apocalipsa unsprezece.

Mărturia prezentată de starea lui Ieremia se situează după dezamăgire, dar înainte de Strigarea de la miezul nopții. Ieremia trebuia să se întoarcă înainte de a putea fi glasul mesajului Strigării de la miezul nopții. Aceasta este starea noastră astăzi. Este, de asemenea, cadrul istoric al celor patru capitole din Evanghelia după Ioan pe care le avem în vedere și este totodată istoria reprezentată de istoria ascunsă din cadrul celor șapte tunete.

Dacă luăm în considerare lumina asociată cu „Mângâietorul” în mărturia în patru capitole a lui Ioan, găsim dovezi abundente pentru a recunoaște că narațiunea privește 18 iulie 2020, dezamăgirea și timpul de zăbovire, mesajul Strigătului de la miezul nopții, care este desigilat, și judecata care vine, a legii duminicale. Capitolele se clădesc pe structura profetică a istoriei ascunse.

Dacă este să fim ca gura lui Dumnezeu în criza iminentă, lucrarea noastră acum este să "scoatem ce este prețios din ce este josnic", sau, după cum Iacov identifică aceeași lucrare, să ne 'curățim' "mâinile, voi păcătoșilor; și să vă curățiți inimile, voi cu inima împărțită. Fiți mâhniți, tânguiți-vă și plângeți: râsul vostru să se prefacă în jale, iar bucuria voastră în mâhnire. Smeriți-vă înaintea Domnului, și El vă va înălța" ca un stindard în viitorul foarte apropiat.

Vom încheia considerarea acestor patru capitole în articolul următor.