Cartea lui Daniel – Numărul cincizeci și cinci

Gabriel a venit la Daniel după ce acesta a ajuns să înțeleagă cei șaptezeci de ani ai robiei din prorocia lui Ieremia, precum și jurământul și blestemul lui Moise.

Cuvântul pe care l-a folosit Daniel și care este tradus prin „jurământul” este același cuvânt pe care l-a folosit Moise și care este tradus prin „de șapte ori”, în Leviticul douăzeci și șase. Sora White ne informează că, în capitolul nouă, Daniel căuta să înțeleagă relația dintre perioada de șaptezeci de ani a lui Ieremia și perioada de două mii trei sute de ani. În capitolul opt, lui Gabriel i se poruncise să-l facă pe Daniel să înțeleagă vedenia celor două mii trei sute de zile, iar Gabriel își încheie lucrarea când revine în capitolul nouă și îl informează pe Daniel să separe în mintea sa cele două vedenii care au constituit tema capitolelor șapte, opt și, de asemenea, nouă. Aceste două vedenii constituie tema „creșterii cunoștinței” care a fost desigilată în 1798.

Cei șaptezeci de ani ai lui Ieremia și „blestemul” lui Moise sunt amândouă simboluri ale celor „șapte vremi”, așa cum sunt reprezentate prin „jurământul” lui Moise, însă Gabriel urmează să prezinte descompunerea perioadei de două mii trei sute de ani. Aceasta poate fi împărțită în mod corect numai atunci când relația dintre vedenia („chazon”) călcării în picioare și vedenia („mareh”) arătării este împărțită în mod corect. Gabriel a început prin a identifica faptul că o perioadă de probă de patru sute nouăzeci de ani a fost dată iudeilor. Perioada aceea era aceeași cu perioada de patru sute nouăzeci de ani de răzvrătire care produsese cei șaptezeci de ani de robie.

Cuvântul „hotărât” din versetul douăzeci și patru se referă la perioada de la emiterea celui de-al treilea decret, în anul 457 î.Hr., până la uciderea cu pietre a lui Ștefan, în anul 34 d.Hr.; însă cuvântul „hotărât” din versetele douăzeci și șase și douăzeci și șapte identifică puterile pustiitoare ale păgânismului și papalității.

Gabriel îi aduce la cunoștință lui Daniel că „după” ce „Mesia” avea să fie „stârpit”, „poporul domnului care va veni va nimici cetatea și sfântul locaș”. Roma păgână a distrus „cetatea și sfântul locaș” în asediul care a durat exact trei ani și jumătate, din anul 66 până în anul 70 d.Hr. Gabriel arată că „sfârșitul războiului” avea să fie „ca printr-un potop” și că războiul avea să fie alcătuit din „pustiiri”. Războiul care a fost dus împotriva Ierusalimului și a sfântului locaș a fost călcarea în picioare săvârșită de păgânism și de papalitate. Puterea păgână care avea să distrugă Ierusalimul la început a fost Babilonul, dar puterea păgână care avea să-l distrugă după ce Mesia a fost răstignit a fost Roma păgână. Însă războiul împotriva sfântului locaș și a oștirii a fost dus de două puteri pustiitoare, iar cea de-a doua dintre aceste două puteri pustiitoare din Scripturi este papalitatea.

Papitatea este puterea reprezentată ca „urgia năvalnică”; ea este puterea din versetul patruzeci al capitolului unsprezece din Daniel, care „se revarsă și trece peste”. Călcarea în picioare a Ierusalimului, care a început cu Babilonul și a continuat cu națiunea de fier care rostea cuvinte întunecate, așa cum este reprezentată de Moise în Deuteronomul, a fost urmată de papalitate. Până la sfârșitul acestei călcări în picioare, „pustiirile” erau „hotărâte”. În versetul douăzeci și șapte, Hristos întărește legământul cu mulți pentru o săptămână. La mijlocul acelei săptămâni, sistemul jertfelor pământești avea să înceteze, deoarece Hristos Își începea lucrarea de Mare-Preot în sanctuarul din cer. Din pricina neascultării iudeilor în timpul perioadei de probă care fusese tăiată pentru ei, sanctuarul și cetatea urmau din nou să fie pustiite.

Versetul spune: „şi pentru răspândirea urâciunilor o va face pustie, până la sfârşit; şi ceea ce este hotărât se va vărsa peste cea pustiită.” Când iudeii şi-au umplut, în cele din urmă, cupa timpului lor de probă până la margine, cetatea şi sanctuarul urmau să rămână pustiite până la sfârşitul războiului. La „consumarea” călcării în picioare, în 1798, fusese „hotărât” ca papalitatea să primească o rană de moarte. Atunci cetatea şi sanctuarul urmau să fie restaurate şi rezidite, aşa cum a fost preînchipuit atunci când iudeii au ieşit din Babilonul literal sub cele trei decrete.

Până la desăvârșirea acelui război, Ierusalimul urma să fie călcat în picioare de puterea papală. Perioadele profetice care alcătuiesc perioadele distincte din cadrul celor două mii trei sute de ani pot fi înțelese corect numai atunci când relația dintre viziunea călcării în picioare din cei șaptezeci de ani este înțeleasă în legătură cu viziunea restaurării sanctuarului și a oștirii. A respinge viziunea împrăștierii din blestemul lui Moise înseamnă a respinge viziunea strângerii laolaltă. Viziunea celor șaptezeci de ani este viziunea împrăștierii. Viziunea celor două mii trei sute de ani este viziunea strângerii laolaltă. Viziunea celor șaptezeci de ani este viziunea „chazon” a împrăștierii, iar viziunea celor două mii trei sute de ani este viziunea „mareh” a strângerii laolaltă.

Viziunile acestea două au fost unite împreună în chip profetic, iar a o respinge pe una înseamnă a le respinge pe amândouă. Faptul acesta arată că, în pofida pretenției adventismului că susține profeția celor două mii trei sute de ani, el a respins stâlpul central al adventismului, tot atât de sigur cum a respins „cele șapte vremi” în 1863. Oare nu pretindeau iudeii că păzesc Legea lui Dumnezeu? Oare nu mărturisea Israelul din vechime că așteaptă pe Mesia? Mărturisirea este lipsită de orice însemnătate dacă nu susține Cuvântul lui Dumnezeu.

Milleriții au identificat în cele din urmă ziua de 22 octombrie 1844 ca încheierea perioadei de două mii trei sute de zile, însă înțelegerea lor era limitată. Abia după marea dezamăgire a venit lumina cu privire la sanctuarul ceresc și la apariția lui Hristos în Locul Preasfânt la acea dată. Abia după acea dată au văzut ei solia îngerului al treilea și Legea lui Dumnezeu.

Domnul a intenționat să sporească lumina profetică asociată cu cei două mii trei sute de ani și, în 1856, a deschis ușa către o lumină suplimentară, iar în următorii șapte ani adventismul a închis acea ușă. Abia după 11 septembrie 2001 Domnul i-a condus pe studenții profeției înapoi la articolele lui Hiram Edson, iar lumina celor „șapte vremi” a început din nou să crească.

Refuzând să vadă relația dintre profeția celor două mii trei sute de ani și profeția celor două mii cinci sute douăzeci de ani, adventismul a ajuns să înțeleagă data de 22 octombrie 1844 într-un mod trunchiat și incomplet.

Odată ce S. S. Snow a stabilit definitiv data răstignirii, a fost determinată data de 22 octombrie 1844.

Milleriții au recunoscut data corectă a răstignirii, iar apoi a fost identificat sfârșitul perioadei de două mii trei sute de ani. „Stârpirea lui Mesia” la „jumătatea săptămânii”, în care Hristos a întărit „legământul” din cauza faptului că iudeii și-au umplut până la vârf cupa timpului lor de probă, așa cum este reprezentat prin „aripa urâciunilor”, a fost de asemenea identificată. Crucea a devenit semnul istoric de hotar care a fost esențial în recunoașterea soliei Strigătului de la Miezul Nopții.

În pofida luminii cuprinse în versetele care au produs o manifestare atât de puternică a puterii lui Dumnezeu, milleriții nu au ajuns niciodată la o înțelegere a acelor versete care era reprezentată de dorința lui Daniel de a înțelege relația dintre cele două viziuni. Săptămâna în care Hristos a întărit legământul a fost împărțită în două perioade, pe care sora White le-a identificat mai târziu ca reprezentând lucrarea personală a lui Hristos de trei ani și jumătate, urmată de lucrarea Sa așa cum era reprezentată de ucenici. Ei au văzut că reperul istoric al crucii a devenit ancora pentru a stabili data de 22 octombrie 1844, dar nu au văzut că el reprezenta, de asemenea, centrul a două perioade identice de trei ani și jumătate și, astfel, reprezenta „șapte vremi”, pe care Dumnezeu, prin Moise, le-a numit „cearta legământului Său”.

Pe Hristos, când întărea legământul cu mulți, era vorba despre legământul pentru care avea o pricină împotriva iudeilor neascultători. „Pricina legământului Său” a început în anul 723 î.Hr., când asirienii au dus în robie împărăția de nord, iar apoi, timp de o mie două sute șaizeci de zile profetice, păgânismul a călcat în picioare Israelul literal. Această călcare în picioare a fost apoi urmată de alte o mie două sute șaizeci de zile profetice, în care papalitatea a călcat în picioare Israelul spiritual.

Săptămâna profetică în care Hristos a întărit legământul, în împlinirea viziunii celor două mii trei sute de ani, a reprezentat, de asemenea, viziunea celor două mii cinci sute douăzeci de ani. Milleriții au înțeles îndeajuns din profeția celor două mii trei sute de ani pentru a proclama corect solia Strigătului de la Miezul Nopții, dar au ales să respingă o parte din lumina pe care interpretarea lui Gabriel din capitolul nouă era menită să o transmită.

ഗബ്രിയേൽ ദാനിയേലിനെ രണ്ടു ദർശനങ്ങളെ—“കാര്യം”യും “ദർശനം”യും എന്നു പ്രതിനിധീകരിക്കപ്പെട്ടവയെ—ശരിയായി വിഭജിച്ച് (മനസ്സിൽ വേർതിരിച്ച്) മനസ്സിലാക്കുവാൻ ഉപദേശിച്ചിരുന്നു; ആ ഉപദേശത്തിന്റെ നിവൃത്തിയായി, എഴുപത് ആഴ്ചകളുടെയും (“ഏഴ് കാലങ്ങൾ” എന്നതിന്റെ ഒരു പ്രതീകം) ഇരുപത്തിമുന്നൂറ് വർഷങ്ങളുടെയും പരസ്പരബന്ധം ഗ്രഹിക്കുവാൻ ദാനിയേൽ ശ്രമിച്ചപ്പോൾ, അതുതന്നെയായിരുന്നു അവന്റെ ഭാരമെന്നു സിസ്റ്റർ വൈറ്റ് നമ്മെ അറിയിക്കുന്നു.

O respingere de către adventism a „șapte vremi” i-a așezat într-o poziție în care nu au putut înțelege că prima perioadă de patru sute nouăzeci de ani, care fusese tăiată din cei două mii trei sute de ani, reprezenta răzvrătirea legământului pe care Moise o identifică drept „cearta legământului Său”.

De asemenea, ei au fost împiedicați să recunoască faptul că răstignirea la mijlocul săptămânii a făcut mai mult decât să indice pur și simplu data, căci ea a identificat însuși centrul controversei lui Hristos cu neascultarea lui Israel în lumina sângelui legământului. Ei au fost orbi față de faptul că sângele care a fost vărsat pentru mulți la cruce, care confirma legământul Său, confirma de asemenea legământul expus în Leviticul douăzeci și cinci și douăzeci și șase.

Israelul antic și-a asumat un legământ pe care l-au definit prin declarația lor: „tot ce a spus Domnul vom face”, fiind cu totul neștiutori de faptul că legământul pe care Hristos îl oferea cerea ca legea Sa să fie scrisă în inimă. Definiția lor fariseică a termenilor legământului i-a împiedicat să înțeleagă și să accepte adevăratul legământ.

Israelul modern a definit sângele crucii de la mijlocul săptămânii în termeni care provoacă aceeași orbire pentru Israelul modern, precum cea care era asupra Israelului antic atunci când L-au respins pe Mesia și au proclamat că nu au alt împărat decât pe Cezar.

Israël moderne est aveugle au fait que l’histoire que Gabriel a exposée à Daniel comprend non seulement la confirmation de l’alliance, mais aussi la dispersion qui est amenée sur ceux qui rejettent cette alliance, car les versets indiquent que la Rome païenne (le prince qui devait venir) détruirait la ville et le sanctuaire, et que, jusqu’à la fin de la guerre (qui a foulé aux pieds le sanctuaire et l’armée), des « désolations », au pluriel, étaient décrétées.

În istoria în care Hristos Și-a vărsat sângele pentru a întări legământul cu mulți, cele două puteri pustiitoare ale Romei păgâne și papale sunt identificate în mod specific. Sângele vărsat pe cruce este ceea ce Hristos aduce în sanctuarul ceresc și este un simbol al lucrării Sale reprezentate prin vedenia „mareh” a celor două mii trei sute de ani. Acea istorie este țesută împreună cu istoria vedeniei „chazon” a celor două mii cinci sute douăzeci de ani, astfel cum este reprezentată de cele două puteri pustiitoare care aveau să calce în picioare sanctuarul și oștirea.

Adevărurile care au fost reprezentate în visul lui Miller ca niște giuvaeruri străluceau la fel de puternic ca soarele, însă erau incomplete. În zilele de pe urmă, când Strigătul de la Miezul Nopții va fi repetat întocmai, chiar acele giuvaeruri vor fi așezate în noua și mai marea casetă de către „Omul cu peria de praf”, iar atunci ele vor străluci de zece ori mai puternic decât la început. Ele devin piatra de încercare a mesajului final al Strigătului de la Miezul Nopții. Acele giuvaeruri au fost identificate în mod specific de cei doi martori proorociți de Habacuc, ca fiind table. Când cele două table ale hărților pioniere din 1843 și 1850 sunt așezate una peste cealaltă „linie peste linie”, giuvaerurile lui Miller sunt identificate în mod specific, iar astfel acele giuvaeruri reprezintă mesajul Strigătului final de la Miezul Nopții.

Pifò verite ki sou de tablo yo ilistre pwofesi ki te akonpli anvan 1844, tankou idantifikasyon bèt ki nan Danyèl sèt ak uit. Imaj Danyèl de a reprezante la. Agiman konsènan si se Wòm oswa Antiochus Epiphanes ki etabli vizyon an prezan la. Premye desepsyon an ak tan reta a nan Abakouk ak dis vyèj yo prezan la. Arive twazyèm zanj lan prezan la, menm jan ak sanktyè selès la. “Sakrifis tout tan an” kòm yon senbòl paganism prezan la. Epi, natirèlman, twa Malè Islam yo prezan la. Lè yo rasanble ansanm, tablo yo reprezante yon ilistrasyon “ogmantasyon konesans” ki fèt lè Lyon branch fanmi Jida a retire sele sou yon verite pwofetik.

În timp ce ne apropiem de încheierea examinării noastre asupra viziunii râului Ulai ca simbol al cunoașterii profetice care a fost desigilată la vremea sfârșitului, în 1798, și care a sporit pentru a alcătui nestematele din noua casetă, mai mare, din visul lui William Miller, vom reveni asupra adevărurilor millerite care au fost incomplete în istoria lor. Unele au fost lăsate într-o stare incompletă din cauza momentului istoric în care trăiau milleriții, iar altele au rămas incomplete prin neascultarea acelora care au refuzat să țină pasul cu lumina progresivă a celui de-al treilea înger.

Vom continua aceste lucruri în articolul următor.