Rome Establishes the Vision - Number Six

Nous abordons six axes de controverse prophétique qui se sont manifestés dans l’histoire de l’adventisme depuis 1798 jusqu’à nos jours.

Articolul precedent a abordat prima și ultima controversă privitoare la puterea romană, iar acum vom lua în discuție controversa care a avut loc între Uriah Smith și James White. Uriah Smith a introdus propria sa „interpretare particulară” în versetul treizeci și șase.

Smith a recunoscut că puterea din versetul precedent era „Roma papală”, dar susține că caracteristicile versetului treizeci și șase nu sunt caracteristici profetice care identifică Roma papală. Acea susținere este falsă. Trebuie amintit că, în răzvrătirea din 1863, cele șapte vremi din Leviticul, capitolul douăzeci și șase, au fost puse deoparte și, prin urmare, reprezentarea celor șapte vremi din ambele table ale lui Habacuc a fost respinsă. Atât diagrama din 1843, cât și cea din 1850 înfățișează cele șapte vremi chiar în centrul diagramelor, iar ambele reprezentări așază crucea în centrul liniei celor șapte vremi. Când noua lumină a celor șapte vremi a venit în 1856 și a fost apoi respinsă, aceasta a marcat o respingere a celor două table ale lui Habacuc și, de asemenea, a autorității Spiritului Profeției, care identifică atât de limpede că ambele diagrame au fost îndrumate de Dumnezeu.

Potrivit surorii White, ultima amăgire a lui Satana este aceea de a face fără efect mărturia Duhului lui Dumnezeu, iar aici prima amăgire a fost să facă fără efect mărturia Duhului lui Dumnezeu și a reprezentat, de asemenea, o respingere simultană a adevărurilor fundamentale de pe cele două hărți și, mai precis, a celor șapte vremi.

Mu răzvrătirea din 1863, nimeni altul decât Uriah Smith a fost cel care a produs diagrama contrafăcută din 1863, care a înlăturat linia celor șapte vremi. Până în 1863, Uriah Smith își închisese ochii față de lumina celor șapte vremi și nu mai era în stare să vadă că există două „indignări” pe care Daniel le identifică. Cele două indignări reprezintă cele șapte vremi împotriva împărăției de nord a lui Israel și a împărăției de sud a lui Iuda. Cea dintâi, împotriva celor zece seminții din nord, a început în anul 723 î.Hr. și s-a încheiat în 1798, iar cea de-a doua a început în anul 677 î.Hr. și s-a încheiat în 1844.

Gabriel a venit la Daniel în capitolul opt pentru a explica vedenia marah și, în legătură cu lucrarea sa, a oferit o a doua mărturie pentru anul 1844. Cei două mii trei sute de ani din capitolul opt al cărții lui Daniel s-au încheiat în 1844, dar tot atunci s-a încheiat și ultima dintre cele două indignări împotriva împărățiilor de miazănoapte și de miazăzi.

Sfârșitul cel din urmă presupune un prim sfârșit. Cea din urmă dintre cele două indignări, care este pur și simplu o altă expresie pentru cele șapte vremi, s-a încheiat în 1844, iar prima indignare s-a încheiat în 1798. Versetul despre care Smith susținea că nu conținea nicio precizare cu privire la puterea papală a identificat anul în care papalitatea avea să primească rana ei de moarte.

„Împăratul” din versetul treizeci și șase avea să „propășească până se va împlini mânia”. Observați ce scrie Smith despre Daniel capitolul opt, versetele douăzeci și trei și douăzeci și patru, în aceeași carte în care susține că puterea papală nu posedă atributele corespunzătoare pentru a împlini versetul treizeci și șase.

Smith, de două ori în pasaj, arată că trăsăturile profetice ale Romei păgâne și ale Romei papale sunt interschimbabile, deoarece ele sunt pur și simplu manifestarea Romei în cele două faze ale ei, asemenea amestecului de fier și lut din Daniel capitolul doi, pe care sora White îl identifică drept simboluri ale meșteșugului bisericesc și ale meșteșugului statal. Când Daniel arată în versetele la care se referă Smith — că Roma „va propăși și va lucra” și că Roma „va face ca înșelăciunea să propășească în mâna sa” —, Smith susține că în versetul treizeci și șase, „împăratul” care „va propăși până se va împlini mânia” identifică o trăsătură profetică atât a Romei păgâne, cât și a Romei papale. Apoi el susține că niciuna dintre trăsăturile Romei din versetul treizeci și șase nu se referă la puterea papală.

Ne-am referit la Smith pentru a susține identificarea Romei ca fiind tâlharii care statornicesc vedenia, iar una dintre cele patru caracteristici profetice din versetul paisprezece este că Roma se înalță pe sine.

Smith afirmă că trăsăturile regelui din versetul treizeci și șase nu corespund puterii papale, deși mai înainte a susținut că în versetul paisprezece era Roma aceea care se înalță pe sine. Totuși, regele din versetul treizeci și șase „se va înălța pe sine însuși”. Aceluiași rege din versetul treizeci și șase i se atribuie faptul că „va rosti lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor”. În Daniel, puterea papală „va rosti cuvinte mari împotriva Celui Preaînalt”, iar în cartea Apocalipsei puterea papală hulește împotriva Celui Preaînalt.

Fiecare specificare profetică a puterii papale este identificată în versetul treizeci și șase.

Mulți comentatori omenești sunt adesea nesiguri, însă mulți comentatori adventiști dau mărturie despre adevărul evident că versetul treizeci și șase era acela pe care apostolul Pavel îl parafraza în a Doua Epistolă către Tesaloniceni, atunci când s-a referit la omul fărădelegii.

Versetul treizeci și șase afirmă că „se va înălța pe sine și se va mări pe sine mai presus de orice dumnezeu”, iar Pavel spune: „să se descopere omul fărădelegii, fiul pierzării; care se împotrivește și se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau de tot ce este vrednic de închinare”. Este limpede că Smith nu avea nicio autoritate profetică pentru a susține că împăratul din versetul treizeci și șase era diferit de împăratul aflat în discuție în versetele care conduc până la versetul treizeci și șase. Din punct de vedere gramatical, nu avea nicio îndreptățire să facă aplicarea sa greșită, iar afirmația lui că a procedat astfel deoarece versetul treizeci și șase nu posedă nicio caracteristică a puterii papale a fost o răstălmăcire a Scripturii, în încercarea de a întemeia o interpretare particulară.

În decursul anilor adventismului laodicean au existat mulți teologi, pastori și autori adventiști care au abordat dacă ei consideră aplicarea lui Smith corectă sau incorectă. Un pastor australian, Louis Were, decedat de multă vreme, și-a petrecut cea mai mare parte a slujirii sale opunându-se modelului profetic fals al lui Smith. Motivul opoziției sale nu a fost doar acela că Smith l-a identificat în cele din urmă pe împăratul care ajunge la sfârșitul său în versetul patruzeci și cinci ca fiind Turcia, ci platforma lui Smith a produs și o aplicare greșită a Armaghedonului. În anii 1980, sau pe atunci, un autor adventist a scris o carte intitulată, Adventists and Armageddon, Have we Misunderstood Prophecy? Numele autorului este Donald Mansell, iar cartea este încă disponibilă.

Mansell urmărește istoria premergătoare Primului Război Mondial și Celui de-al Doilea Război Mondial, arătând că, atunci când s-a văzut că ambele războaie se apropie, evangheliștii adventiști au început să folosească aplicarea falsă a lui Smith, potrivit căreia Turcia urma să mărșăluiască spre Ierusalimul literal, ca semn al Armaghedonului și al sfârșitului lumii. El demonstrează, prin registrele de membri ale bisericii, că, pe măsură ce fiecare dintre războaie se apropia, multe suflete au fost aduse în rândurile membrilor Bisericii Adventiste, pe temeiul accentului profetic al evangheliștilor, derivat din concepția greșită a lui Smith despre Armaghedon.

Când oricare dintre războaie s-a încheiat, iar predicțiile eronate nu s-au împlinit, biserica a pierdut mai mulți membri decât câștigase prin modelul profetic elaborat de Smith.

Prin respingerea de către Smith a mesajului fundamental al milleriților și prin disponibilitatea sa de a-și promova interpretarea personală a versetelor treizeci și șase până la patruzeci și cinci din Daniel, logica lui Smith a produs un model profetic bazat pe evenimentele curente.

În disputa dintre Smith și James White cu privire la împăratul care ajunge la sfârșitul său în ultimul verset din Daniel unsprezece, James White a prezentat o logică ce reprezenta în mod succint temelia profetică nisipoasă a lui Smith. White a susținut că „profeția produce istorie, dar istoria nu produce profeție”.

Evangheliștii adventiști care au lucrat înaintea ambelor războaie au folosit istoria în desfășurare pentru a prezenta modelul profetic eronat al lui Smith despre Armagedon, iar lucrarea lor, care părea atât de binecuvântată în perioada premergătoare războaielor, a produs, în cele din urmă, un bilanț negativ atunci când s-a demonstrat că modelul profetic se întemeia pe o interpretare particulară.

Dispoziția lui Smith de a promova un model profetic privat al împăratului din versetul treizeci și șase a avut ca rezultat și crearea unei aplicări greșite a celei de-a Șasea Plăgi și a Armaghedonului.

După cum am arătat mai înainte, a șasea plagă vine după încheierea timpului de probă al omenirii; prin urmare, avertizarea de a-ți păzi veșmintele trebuie să se refere la o chestiune de încercare care are loc înainte ca Mihail să Se ridice, timpul de probă al omenirii să se încheie și prima plagă să înceapă. A șasea plagă identifică activitățile balaurului, ale fiarei și ale prorocului mincinos, care constituie întreita unire ce se formează odată cu legea duminicală ce va veni în curând. Acea întreită unire este Roma modernă, iar simbolul care identifică și stabilește întreita unire a Romei moderne sunt „jefuitorii poporului tău”, care „se înalță ca să împlinească vedenia” și „vor cădea”.

Avertismentul celei de-a șasea plăgi, atunci când este înțeles, îi îngăduie unui suflet să-și păstreze veșmintele; dar, dacă este respins, lasă un suflet gol, ceea ce constituie unul dintre cele cinci atribute ale unui laodicean. Simbolul care întemeiază acel avertisment este tâlharii poporului tău, care se înalță pe ei înșiși și, în cele din urmă, cad. Solomon a spus că, dacă poporul lui Dumnezeu nu are acea viziune, piere.

Evraicul „a pieri” înseamnă „a dezbrăca”, iar Ioan a consemnat: „Ferice de cel ce veghează și își păzește hainele, ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea.” Smith s-a înșelat cu privire la Împăratul de la Miazănoapte, iar acea temelie profetică falsă i-a îngăduit să dezvolte o aplicare profetică care, dacă este acceptată, produce goliciune, care este un simbol al laodicenilor, care sunt vărsați din gura Domnului.

Smith ntabwo yagize ikibazo cyo kungurana ibitekerezo arwanya James White, umugabo w’umuhanuzikazi, ashyigikira iyo myirondoro mishya y’ikinyoma yerekeye Umwami wo mu Majyaruguru. Abanyamateka b’Abadivantisiti, ndetse na Sister White, bagaruka kuri uko kutumvikana kwabo kwamamaye. Ellen White yacyashye umugabo we na Smith bombi kubwo kwemera ko itandukaniro ry’ibitekerezo byabo ku birebana n’uwo Umwami wo mu Majyaruguru wo muri Daniyeli igice cya cumi na kimwe yagereranyaga, rishyirwa ahagaragara mu ruhame. Mu gitabo cya mbere cy’Abadivantisiti cyasohotse nyuma y’Ihungabana Rikomeye ryo mu 1844, James White yaranditse:

Cînd Smith a introdus așa-numita sa „lumină nouă” asupra subiectului „ultimei puteri din capitolul unsprezece al cărții Daniel”, James White a văzut aplicarea lui Smith nu ca pe o lumină nouă, ci ca pe un atac asupra temeliei. Controversa privind Roma ca împăratul de la miazănoapte din Daniel unsprezece, care a avut loc între Uriah Smith și James White, posedă atribute specifice pe care, ca studenți ai profeției, trebuie să le punem împreună cu celelalte controverse din istoria adventistă privitoare la simbolul Romei.

Unul dintre acele atribute este introducerea unei interpretări private. Un alt atribut este că aplicarea interpretării private cere o răstălmăcire a gramaticii simple, căci Smith nu numai că a nesocotit faptul că fiecare atribut profetic din versetul treizeci și șase se referă la Roma, ci a nesocotit și faptul că structura gramaticală cere ca împăratul din versetul treizeci și șase să fie același împărat ca cel reprezentat în pasajul precedent.

Un alt aspect este că interpretarea particulară constituia o respingere a adevărurilor fundamentale. Un altul este că ea reprezintă o respingere a autorității Spiritului Profeției. O altă caracteristică este că prima idee greșită privitoare la Roma va conduce la un model profetic care nu îngăduie unei persoane să-și păstreze veșmintele pe măsură ce se apropie încheierea timpului de probă al omenirii. Un altul a fost disponibilitatea de a-și promova public interpretarea particulară. Un altul este că interpretarea particulară este identificată în mod invariabil ca lumină nouă. Toate aceste trăsături sunt reprezentate în cadrul discuției actuale despre „tâlharii poporului tău”.

Atunci când ultima controversă a Romei, care a fost prefigurată de prima controversă a Romei, identificându-i pe „jefuitorii poporului tău”, este pusă împreună cu linia profetică a controversei lui Uriah Smith și James White, vom vedea că o anumită clasă își va clădi modelul profetic pe o interpretare particulară, care respinge adevărul fundamental.

Respingerea adevărurilor fundamentale reprezintă în mod automat o respingere a autorității Spiritului Profetic, care apără atât de temeinic acele adevăruri fundamentale. Acea categorie va fi, de asemenea, dispusă să-și prezinte public punctul de vedere, fără a ține seama de orice preocupări care ar putea fi ridicate cu privire la impactul pe care această învățătură l-ar putea avea asupra poporului lui Dumnezeu din întreaga lume.

Imediat după 1844, în prima generație a adventismului, a fost introdusă o altă controversă cu privire la Roma. Acea controversă a continuat să fie agitată, până când concepția falsă a fost acceptată în a treia generație a adventismului. Vom considera controversa privitoare la „necurmata” ca fiind a patra dintre cele șase linii pe care le avem acum în vedere în modelul „linie peste linie”.

Dar, înainte de a aborda a patra linie a controverselor Romei, trebuie să ne amintim că, în articolul precedent, când tratam versetul zece din capitolul unsprezece al cărții lui Daniel, am afirmat: „Versetul zece leagă, de asemenea, în mod direct «cele șapte vremi» din Leviticul douăzeci și șase de istoria ascunsă, dar acea linie a adevărului este în afara celor pe care le expunem aici.”

Uriah Smith a fost principalul conducător în respingerea celor șapte vremi în anul 1863. El respinsese sporirea cunoștinței cu privire la acel subiect, care fusese prezentată în articolele asupra subiectului, redactate de Hiram Edson și publicate în Review în 1856. Implicațiile faptului că Smith era asociat cu o mișcare care prezentase cele șapte vremi, dar care ulterior a respins o sporire a cunoștinței chiar asupra acelui subiect, sunt de asemenea în afara subiectului caracteristicilor introducerii de către Smith a ceea ce el susținea că era lumină nouă cu privire la subiectul împăratului de la miazănoapte; însă, când vom încheia trecerea noastră în revistă a liniei controverselor adventiste cu privire la Roma, ne vom întoarce atât la semnificația versetului zece din capitolul unsprezece din Daniel, cât și la ceea ce este reprezentat de respingerea de către Smith a soliei Laodiceei, care a sosit în 1856 odată cu sporirea cunoștinței asupra celor șapte vremi.