Articolul precedent s-a încheiat cu paragraful care spunea: „Căsătoria de tratat din 313 reprezintă căsătoria de tratat finală a puterii papale cu Statele Unite — regele principal dintre cei zece regi din Apocalipsa șaptesprezece; o putere cu două coarne, care este tipificată de puterea cu două coarne a Franței. Istoria care a început cu Clovis în 496 și care a condus în cele din urmă la decretul lui Iustinian din 533 și la întronarea papalității în 538 reprezintă istoria din 1989 până la legea duminicală.”

Ronald Reagan a fost prefigurat de Clovis în anul 496, iar Donald Trump este prefigurat de Iustinian în anul 533. Decretul lui Iustinian a fost emis cu cinci ani înainte ca papalitatea să urce pe tron în anul 538, iar Edictul de la Milano a fost emis cu opt ani înainte de prima lege duminicală, din anul 321. Atât decretul, cât și edictul corespund reperului care precedă legea duminicală.

Reagan

La 20 septembrie 1870, trupele italiene au cucerit Roma. Statele Pontificale au încetat să mai existe ca stat teritorial, iar papa Pius al IX-lea a devenit „prizonierul de la Vatican”. Întrucât nu mai exista niciun teritoriu papal recunoscut ca stat suveran, Statele Unite (la fel ca multe alte țări) nu au mai întreținut relații diplomatice oficiale cu papa în calitatea sa de suveran temporal. În octombrie 1951, președintele Harry S. Truman l-a nominalizat pe generalul Mark W. Clark pentru funcția de ambasador al Statelor Unite la Vatican. S-a conturat rapid o puternică opoziție din partea multor biserici și organizații protestante, care susțineau că numirea încălca principiul separării dintre biserică și stat. În ianuarie 1952, generalul Clark și-a retras candidatura.

La 10 ianuarie 1984, președintele Ronald Reagan și papa Ioan Paul al II-lea au convenit oficial să stabilească relații diplomatice depline între Statele Unite și Sfântul Scaun. La 9 aprilie 1984, William A. Wilson (care îndeplinea deja funcția de reprezentant personal al lui Reagan) și-a prezentat scrisorile de acreditare și a devenit primul ambasador al SUA pe lângă Sfântul Scaun.

În intervalul celor treizeci și trei de ani, din 1951 până în 1984, rezistența protestantismului împotriva catolicismului s-a risipit. „Brațele” care au stat pentru papalitate în 496, prin Clovis, îl preînchipuie pe Reagan în 1984 și până în 1989. Clovis a reprezentat îndepărtarea religiei (păgânismul) care împiedica papalitatea să se ridice din nou la putere, iar până în 1984 fusese înlăturată rezistența protestantismului față de ridicarea papalității. „Necurmata” (păgânismul) fusese îndepărtată, iar Pavel descrie această înlăturare a rezistenței păgânismului față de papalitate ca fiind o „lepădare de credință”.

Biserica simbolică a compromisului, reprezentată de Constantin cel Mare și de istoria perioadei dintre anii 313 și 538, reprezenta o perioadă în care o biserică a făcut compromisuri și a apostaziat. Religia reprezentată de „508”, care anterior stăvilise expansiunea puterii papale, prefigura apostazia protestanților din Statele Unite. Reagan era reprezentat de Clovis. În anul 496, Clovis i-a dat papalității „puterea” sa, prefigurând astfel „alianța nesfântă” încheiată în perioada Reagan. Clovis reprezenta, de asemenea, înlăturarea „necurmatului” în anul 508. Anul 508 prefigura anul 1984.

„Acest compromis între păgânism și creștinism a dus la dezvoltarea «omului fărădelegii», prevestit în profeție ca împotrivindu-se și înălțându-se pe sine mai presus de Dumnezeu. Acel uriaș sistem de religie falsă este o capodoperă a puterii lui Satana — un monument al străduințelor sale de a se așeza pe tron pentru a cârmui pământul după voia sa.” Tragedia veacurilor, 50.

Reagan a numit în mod celebru Uniunea Sovietică un „imperiu al răului” într-un discurs din 1983 și a considerat comunismul ateu drept o profundă amenințare morală și spirituală. El și Ioan Paul al II-lea au format un parteneriat personal și politic strâns împotriva comunismului sovietic. Amândoi au văzut această luptă în termeni morali și chiar providențiali; Reagan a vorbit în particular despre un „Plan Divin” pentru doborârea comunismului. Reagan manifesta interes față de aparițiile de la Fatima (avertismentul că „Rusia își va răspândi erorile”), iar cei doi lideri au discutat despre convingerea lor comună că Dumnezeu le cruțase viețile (amândoi au supraviețuit unor tentative de asasinat în 1981) pentru un scop legat de înfrângerea comunismului.

Ucenicii lui Hristos

Reagan a fost crescut în confesiunea Discipolilor lui Hristos, ai cărei întemeietori propovăduiau în mod explicit că papa Bisericii Catolice era antihristul. Alexander Campbell, cel mai proeminent lider din perioada de început a Bisericii Discipolilor lui Hristos, a identificat în repetate rânduri papalitatea cu antihristul. În dezbateri și în scrierile sale, el susținea că atât cornul cel mic din Daniel 7, cât și fiara din Apocalipsa 13 și omul fărădelegii din 2 Tesaloniceni 2 îi desemnau pe papii de la Roma. El a folosit aceste identificări în dezbateri publice (inclusiv în dezbaterea din 1837 cu episcopul catolic John B. Purcell). Barton W. Stone a descris guvernarea papei drept adevăratul antihrist și „omul fărădelegii”. Walter Scott (un alt evanghelist din perioada de început a mișcării) a scris că omul fărădelegii, papa de la Roma, avea să se ridice în Biserica creștină și să se înalțe mai presus de Dumnezeu.

Mama lui Reagan, Nelle, era o membră evlavioasă a confesiunii Discipolii lui Hristos și a exercitat principala influență religioasă asupra lui în copilărie. Reagan a fost botezat la vârsta de 11 ani în biserica Discipolilor lui Hristos din Dixon, Illinois, și a participat activ la viața acesteia în adolescență (inclusiv predând la școala duminicală). A urmat cursurile instituției Eureka College, afiliată confesiunii Discipolii lui Hristos.

„Cei care ajung confuzi în înțelegerea Cuvântului, care nu reușesc să vadă semnificația lui antihrist, se vor așeza cu siguranță de partea antihristului. Acum nu mai este timp pentru noi să ne asimilăm cu lumea.” Kress Collection, 105.

Reagan a fost prefigurat de Clovis și, de asemenea, de compromisul lui Constantin cel Mare. Reagan a fost, de asemenea, primul dintre ultimii opt președinți de la vremea sfârșitului din 1989. Ca primul dintre ultimii opt președinți, el îl prefigurează pe Donald Trump, care, asemenea lui Reagan, se află într-o profundă confuzie cu privire la adevăratele scopuri ale papalității și la identitatea acesteia.

Pot merge doi împreună, fără să fie învoiți? Amos 3:3.

Cea de-a șasea și ultima căsătorie de alianță din capitolul unsprezece al cărții Daniel are loc în perioada istorică ce începe la vremea sfârșitului, în 1989, și se încheie în perioada istorică a lui Donald Trump.

„În mișcările aflate acum în desfășurare în Statele Unite pentru a asigura instituțiilor și practicilor bisericii sprijinul statului, protestanții calcă pe urmele papistașilor. Mai mult decât atât, ei deschid ușa pentru ca Papalitatea să-și recapete în America protestantă supremația pe care a pierdut-o în Lumea Veche.” Tragedia veacurilor, 573.

Tratatul matrimonial din 313 și Edictul de la Milano își găsesc corespondentul în istoria anului 533, iar decretul lui Iustinian din 533 va fi din nou pus în aplicare de o administrație care se declară creștină și care nu mai înțelege că a identifica puterea papală drept o instituție creștină este, în cel mai bun caz, un oximoron, iar în cel mai rău caz, o amăgire fatală.

Biserică și Stat

În anul 457 î.Hr., al treilea decret al lui Artaxerxes a restaurat suveranitatea națională atât în domeniul autorității politice, cât și al celei religioase.

Iar tu, Ezra, după înțelepciunea Dumnezeului tău, care este în mâna ta, pune dregători și judecători, care să judece pe tot poporul care este dincolo de râu, pe toți aceia care cunosc legile Dumnezeului tău; și învățați-i pe cei ce nu le cunosc. Și oricine nu va împlini Legea Dumnezeului tău și legea împăratului, să se facă îndată judecată asupra lui, fie spre moarte, fie spre surghiun, fie spre confiscarea averii, fie spre închisoare. Ezra 7:25, 26.

Al treilea decret a conferit autoritatea de a judeca și de a aplica pedepse atât în temeiul legilor lui Dumnezeu, cât și al legilor regelui. Acel decret a marcat începutul profeției de două mii trei sute de ani, care s-a încheiat la 22 octombrie 1844, când Hristos a venit deodată la templul Său. Decretul a marcat, de asemenea, începutul unei profeții de două sute cincizeci de ani, care s-a încheiat în anul 207 î.Hr., în perioada istorică dintre bătălia de la Rafia din 217 î.Hr. și cea de la Panium din 200 î.Hr. Restabilirea în anul 457 î.Hr. a suveranității atât civile, cât și religioase identifică o alfa dublă, care are două împliniri omega. Ambele împliniri omega reprezintă o ușă închisă: una pentru cornul protestant, iar cealaltă pentru cornul republican.

Prima profeție de două mii trei sute de ani reprezenta legile lui Dumnezeu, iar profeția de două sute cincizeci de ani reprezenta legile împăratului. Cele două profeții identifică cornul Protestantismului și cornul Republicanismului pe fiara care se ridică din pământ din Apocalipsa treisprezece. Cornul republican al fiarei pământului este așezat în mijlocul versetelor unsprezece până la șaisprezece din Daniel unsprezece. Perioada de șaptesprezece ani dintre Rafia și Panium este intersectată de un corn din profeția dublă a celui de-al treilea decret din 457 î.Hr. Profeția dublă identifică atât judecata poporului final al legământului, cât și judecata națiunii în care acel popor al legământului își găsește rădăcinile.

Și El i-a zis lui Abram: „Să știi cu siguranță că sămânța ta va fi străină într-o țară care nu este a ei și că va sluji locuitorilor ei; iar aceștia o vor asupri patru sute de ani. Dar și pe neamul acela căruia îi vor sluji îl voi judeca; și după aceea vor ieși cu mari bogății.” Geneza 15:13, 14.

În cartea lui Ezechiel, data de 22 octombrie 1844 este prefigurată de data de 22 octombrie 573 î.Hr. O dată indică începutul judecății de cercetare, iar cealaltă indică sunarea trâmbiței jubileului atât la începutul, cât și la încheierea procesului de judecată. Cele două date se aliniază și ambele indică o ușă închisă. Anul 1844 reprezintă închiderea ușii Sfintei, când Hristos a trecut în Sfânta Sfintelor. Anul 573 î.Hr. indică încheierea timpului de har pentru omenire, când robilor păcatului care au fost răscumpărați li se acordă libertatea și un pământ nou pe care să locuiască.

Iar dacă nu va fi răscumpărat în acești ani, atunci va ieși în anul jubileului, atât el, cât și copiii lui împreună cu el. Căci copiii lui Israel Îmi sunt slujitori; ei sunt slujitorii Mei, pe care i-am scos din țara Egiptului: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. Leviticul 25:54, 55.

Ambele date de 22 octombrie reprezintă ușa închisă a legii duminicale iminente. Perioada de probă acordată adventismului a început în 1844 și se încheie odată cu iminenta lege duminicală, iar perioada de probă acordată Statelor Unite se încheie, de asemenea, odată cu iminenta lege duminicală. Ambele încheieri se aliniază cu cei doi martori ai datei de 22 octombrie: cei 2.300 de ani și cei două sute cincizeci de ani.

Perioada de două sute cincizeci de ani care se încheie în intervalul istoric dintre Rafia și Panium împarte perioada celor două bătălii în două numere simbolice, care, împreună, au propria lor semnificație aparte. Adică la zece ani după Rafia, nume care înseamnă ținut de graniță, și cu șapte ani înainte de Panium, o bătălie purtată pe o câmpie și încheiată cu un asediu. Zece și șapte, ca simbol, identifică puterea balaurului pe baza mai multor mărturii. Anul 207 î.Hr. îl plasează pe Trump, simbolul fiarei pământului, între versetele unsprezece și cincisprezece din Daniel unsprezece, pregătindu-se, în plan profetic, să vorbească asemenea unui balaur, așa cum este reprezentat prin combinația dintre numărul zece și numărul șapte.

Numărul șaptesprezece este, de asemenea, simbolic și extinde perioada istorică de la Rafia la Panium atât dincolo de Panium, cât și înainte de Rafia. Ptolemeu al IV-lea Filopator a domnit ca rege al Egiptului ptolemeic din 221 î.Hr. până în 204 î.Hr. și l-a învins pe Antioh cel Mare la Rafia în 217 î.Hr. Ptolemeu a început să domnească înainte de Rafia și a domnit timp de „șaptesprezece” ani. Numărul șaptesprezece reprezintă o perioadă istorică ce începe înainte de Rafia și se extinde dincolo de bătălia de la Panium și de asediul Sidonului, până la încheierea timpului de probă al omenirii, reprezentată de anul 330. Profeția celor două sute cincizeci de ani referitoare la perioada bisericii din Smirna a început în anul 64 și s-a încheiat odată cu Edictul de la Milano și cu tratatul matrimonial din 313.

Constantin cel Mare reprezintă istoria bisericii din Pergam, iar această istorie a început în 313 și s-a încheiat în 538. Primii „șaptesprezece” ani de după încheierea, în 313, a profeției de două sute cincizeci de ani cuprind trei repere. Anul 313 a fost anul Edictului de la Milano; 321 a fost anul primei legi duminicale, iar împărțirea imperiului este marcată în anul 330. Anul 330 reprezintă legea duminicală finală, care marchează încheierea timpului de probă pentru omenire. Prin urmare, numărul șaptesprezece începe înainte de Rafia și se încheie cu mult după campania militară de la Panium și Sidon. Versetul șaisprezece din capitolul unsprezece al cărții Daniel reprezintă legea duminicală din Statele Unite.

Profeția despre Smirna identifică semnul asediului, care constituie însăși esența mesajului de avertizare al lui Ezechiel. Reperul care precedă legea duminicală, așa cum este reprezentat prin cele două ilustrări ale distrugerii Ierusalimului, este asediul, dar este și Edictul de la Milano, care inițiază formarea chipului fiarei.

În momentul asediului va avea loc o procesiune nupțială în vederea unei căsătorii prin tratat. Aceasta este un fractal al procesiunii nupțiale care a început cu Reagan, prefigurată de Clovis în anul 496, însă procesiunea finală spre căsătorie începe în momentul asediului, în corespondență cu decretul lui Iustinian din 533 și cu Edictul de la Milano din 313. Ambele repere precedă legea duminicală. Anul 313 a precedat prima lege duminicală, din 321, iar decretul din 533 a precedat legea duminicală de la cel de-al treilea Conciliu de la Orléans, din 538. Un anumit tip de legislație va împlini caracteristicile profetice atât ale decretului lui Iustinian, cât și ale Edictului de la Milano, în timp ce va fi instituit un anumit tip de căsătorie simbolică prin tratat.

Când este emis acel decret, este prea târziu pentru pregătire, căci ușa harului este închisă în dreptul cornului protestant, la fel de sigur cum s-a închis la primul Paște din Egipt. După aceea, legea duminicală, următorul reper, indică nu doar faptul că chipul fiarei a fost pe deplin format, ci și impunerea semnului fiarei. Legea duminicală marchează încheierea timpului de har pentru cornul republican, fiara din pământ descrisă în Apocalipsa 13, la fel de sigur cum Faraon și oștirea sa au pierit în Marea Roșie după Paște.

Perioada de două sute cincizeci de ani care se încheie în anul 207 î.Hr. îl identifică pe Donald Trump, reprezentat de Antioh cel Mare în timp ce acesta se pregătește pentru viitoarea campanie, care începe pe câmpia Panium și se încheie cu asediul Sidonului. După bătălia de la Panium, comandantul ptolemaic Scopas din Etolia s-a refugiat în orașul Sidon împreună cu aproximativ 10.000 de soldați supraviețuitori. Antioh l-a urmărit și a supus Sidonul unui „asediu”. Guvernul ptolemaic din Alexandria a trimis o forță de despresurare, dar aceasta a eșuat. Confruntat cu foametea, Scopas a predat orașul. Antioh i-a permis lui Scopas să plece; ulterior, Scopas s-a întors în Egipt, unde, în cele din urmă, a fost executat sub acuzațiile de trădare și delapidare. Asediul Sidonului a încheiat cucerirea Coele-Siriei de către Antioh după bătălia de la Panium.

Sora White identifică lucrarea lui Uriah Smith, Daniel and the Revelation, drept „mâna ajutătoare a lui Dumnezeu”. Smith identifică campania în doi pași a lui Antiohus în comentariul său asupra versetelor paisprezece și cincisprezece din Daniel unsprezece.

„Educația tânărului rege al Egiptului a fost încredințată de Senatul roman lui M. Emilius Lepidus, care l-a numit pe Aristomenes, un vechi și experimentat slujitor al acelei curți, tutorele său. Primul său act a fost să ia măsuri împotriva amenințatei invazii a celor doi regi confederați, Filip și Antioh.”

„În acest scop, l-a trimis pe Scopas, un general vestit din Etolia, aflat pe atunci în slujba egiptenilor, în țara sa natală, pentru a strânge întăriri pentru oaste. După ce a înzestrat o armată, a mărșăluit în Palestina și Celesiria (Antioh fiind angajat într-un război cu Attalus în Asia Mică) și a adus toată Iudeea sub autoritatea Egiptului.”

„Astfel, lucrurile au fost aduse într-o poziție favorabilă împlinirii versetului dinaintea noastră. Căci Antioh, încetând războiul său cu Attalus la porunca romanilor, a luat grabnic măsuri pentru recucerirea Palestinei și a Celesiriei din mâinile egiptenilor. Scopas a fost trimis să i se împotrivească. În apropierea izvoarelor Iordanului, cele două armate s-au întâlnit. [Panium] Scopas a fost înfrânt, urmărit până la Sidon și acolo asediat îndeaproape. Trei dintre cei mai capabili generali ai Egiptului, împreună cu cele mai bune trupe ale lor, au fost trimiși să ridice asediul, dar fără succes. În cele din urmă, Scopas, întâlnind, în spectrul hidos și impalpabil al foametei, un vrăjmaș cu care nu era în stare să se lupte, a fost silit să se predea în condițiile dezonorante de a i se cruța doar viața; după care lui și celor zece mii de oameni ai săi li s-a îngăduit să plece, dezbrăcați și goi. Aici a fost cucerirea celor mai întărite cetăți de către împăratul de la miazănoapte; căci Sidonul era, atât prin poziția sa, cât și prin fortificațiile sale, una dintre cele mai puternice cetăți ale acelor vremuri. Aici a fost eșecul armelor miazăzii de a rezista și, de asemenea, eșecul poporului pe care împăratul de la miazăzi îl alesese; și anume, Scopas și forțele sale etoliene.” Daniel and the Revelation, 257, 258.

Perioada de două sute cincizeci de ani care se încheie în anul 207 î.Hr. îl identifică pe Donald Trump. Profeția de două sute cincizeci de ani care se încheie în anul 313, odată cu alianța matrimonială dintre Răsărit și Apus și cu Edictul de la Milano, identifică formarea chipului fiarei în Statele Unite. Biserica din Pergam, care și-a avut începutul în anul 313, reprezintă perioada istorică în care creștinismul a căzut în apostazie printr-un compromis cu religia păgână, înainte ca puterea papală să urce pe tron. Pergamul și anul 313 prefigurează compromisul reprezentat de formarea chipului fiarei în Statele Unite. Acest lucru reprezintă compromisul dintre creștinism și Roma papală, căci religia catolică nu este nici mai mult, nici mai puțin decât păgânism deghizat într-o instituție creștină. Profeția de două sute cincizeci de ani care a început în 1776 și se încheie anul acesta se referă, de asemenea, la Statele Unite. Astfel, toate cele trei profeții de două sute cincizeci de ani se referă la câte un aspect profetic al fiarei din pământ din Apocalipsa 13 și toate trei se încheie în cadrul liniilor profetice reprezentate de numărul șaptesprezece.

Legea duminicală este momentul în care Statele Unite vorbesc ca un balaur, iar vorbirea unei națiuni este acțiunea autorităților sale legislative și judiciare.

„«Vorbirea» națiunii este acțiunea autorităților ei legislative și judiciare.” Tragedia veacurilor, 442.

Trump nu deține nici autoritate judecătorească, nici autoritate legislativă, astfel că legea duminicală iminentă va fi adoptată de Congres. Totuși, orice acțiune care sprijină puterea papală prefigurează legea duminicală. Decretul din 533 și edictul din 313 indică începutul perioadei în care se formează icoana fiarei. Încheierea o constituie legea duminicală iminentă, iar Isus ilustrează întotdeauna sfârșitul prin început, astfel că acțiunea lui Trump, întreprinsă printr-un ordin executiv care ar acorda vreo „concesie” antihristului din profeția biblică, ar reprezenta alfa mișcării care nu se încheie decât la omega, când Statele Unite „își vor renega într-atât principiile de guvernare, încât vor adopta o lege duminicală”.

„Sunt mulți, chiar dintre cei angajați în această mișcare pentru impunerea duminicii, care sunt orbi față de rezultatele ce vor urma acestei acțiuni. Ei nu văd că lovesc direct împotriva libertății religioase. Sunt mulți care n-au înțeles niciodată pretențiile Sabatului biblic și temelia falsă pe care se sprijină instituția duminicii. Orice mișcare în favoarea legislației religioase este, în realitate, un act de concesie făcut papalității, care de atâtea veacuri a purtat neabătut război împotriva libertății de conștiință. Păzirea duminicii își datorează existența, ca așa-zisă instituție creștină, «tainei fărădelegii»; iar impunerea ei va fi o recunoaștere virtuală a principiilor care constituie chiar piatra de temelie a romanismului. Când națiunea noastră va lepăda astfel principiile guvernării sale, încât să adopte o lege duminicală, protestantismul, prin acest act, va da mâna cu papalitatea; nu va fi nimic altceva decât a da viață tiraniei care de multă vreme își urmărește cu ardoare prilejul de a se avânta din nou într-un despotism activ.” Testimonies, volumul 5, 711.

Orice „mișcare în favoarea legislației religioase este, în realitate, un act de concesie față de papalitate”, iar asemenea mișcări au loc înaintea legii duminicale care urmează să vină în curând.

„Decretul care impune închinarea în această zi trebuie să fie promulgat pentru întreaga lume. Într-o măsură limitată, el a fost deja promulgat. În mai multe locuri, puterea civilă vorbește cu glas de balaur, așa cum a vorbit împăratul păgân către captivii evrei.” Signs of the Times, 6 mai 1897.

Vom continua aceste lucruri în articolul următor.