Rome Establishes the Vision - Number Eight

În articolul precedent am făcut referire la următoarele cuvinte ale lui Isus.

Rebeliunea din 1863 marchează începutul zidirii, de către Adventismul de Ziua a Șaptea laodicean, a unei temelii false pe nisip. Nisipul reprezintă principiul satanic al pluralismului, în contrast cu Stânca adevărului absolut. Adevărul absolut se întemeiază pe doi martori, iar adevărurile reprezentate pe cele două planșe sacre ale lui Habacuc, pe care Adventismul le-a pus treptat deoparte, provin din Biblie și sunt confirmate de Spiritul Profetic. Acele adevăruri sunt absolute.

Când a sosit ziua de 11 septembrie 2001, au sosit și ploile Duhului Sfânt.

Când marile clădiri ale orașului New York au fost aruncate la pământ printr-o atingere din partea lui Dumnezeu, ploaia târzie a început să picure. Când a sosit 11 septembrie 2001, s-au deschis stăvilarele principiilor papale.

Patriot Act marchează începutul protecției principiilor romano-catolice, ceea ce conduce treptat la legea duminicală care vine în curând. La 11 septembrie 2001, cele patru vânturi care reprezintă Islamul celui de-al treilea vai au început să sufle.

Ploaia, vântul și revărsarea apelor au venit la 11 septembrie 2001, iar biserica laodiceană a Adventiștilor de Ziua a Șaptea a fost încercată, precum au fost încercați iudeii la botezul lui Hristos și precum au fost încercați protestanții începând cu 11 august 1840. Din acel moment și până la predicția răzvrătită din 18 iulie 2020, casa laodiceană a Adventiștilor de Ziua a Șaptea a căzut în mod progresiv, la fel de sigur precum templul iudeilor a fost declarat pustiit înaintea crucii, și precum protestanții au trecut la protestantismul apostat la prima dezamăgire din 19 aprilie 1844.

Mișcarea laodiceană a îngerului al treilea a intrat atunci în procesul său final de încercare și, asemenea încercării care a început la 11 septembrie 2001, fecioarele au fost chemate să se întoarcă la căile cele vechi, care erau adevărurile de temelie nu numai ale mișcării millerite a primului și celui de-al doilea înger, ci și adevărurile de temelie ale mișcării îngerului al treilea.

Simbolul respingerii acelor adevăruri fundamentale, în contextul puternicei rătăciri, îl constituie mesajul pe care Pavel l-a consemnat în A Doua Epistolă către Tesaloniceni. Acel mesaj este simbolizat de „necurmatul” din cartea lui Daniel, căci în pasajul din Tesaloniceni William Miller a ajuns să înțeleagă că „necurmatul” din cartea lui Daniel reprezenta Roma păgână.

Au fost scrise cărți care abordează definiția „necurmatului” din cartea lui Daniel. Cele mai multe sunt eronate, deși, dacă doriți să consultați o lucrare a unui teolog adventist care o tratează corect, puteți găsi The Mystery of the Daily, de John W. Peters. Nu intenționez să abordez acel element al „necurmatului” în acest articol. Există, de asemenea, alte cărți care acoperă istoria referitoare la „cine, ce și de ce” a stabilirii, în cele din urmă, a viziunii false asupra „necurmatului” în cadrul Adventismului de Ziua a Șaptea laodicean.

Atât definiția cuvântului ebraic tradus ca „necurmatul”, cât și istoria răzvrătirii împotriva adevărului fundamental al „necurmatului”, care a început propriu-zis în 1901, au fost expuse în repetate rânduri pe Tăblițele lui Habacuc și, de asemenea, în articolele recente privitoare la cartea lui Daniel.

În acest articol, intenționez să mențin focalizarea discuției despre „necurmatul” asupra caracteristicilor profetice asociate cu simbolul Romei care este respins. Oricine acceptă cu adevărat autoritatea scrierilor lui Ellen White nu trebuie decât să citească cele ce urmează pentru a ști care este înțelegerea corectă a „necurmatului”.

A respinge înțelegerea lui William Miller despre „necurmatul” echivalează cu a respinge, în același timp, autoritatea scrierilor lui Ellen White, căci ea a văzut „că Domnul a dat înțelegerea corectă cu privire la acesta celor care au dat strigătul orei judecății”. De asemenea, i s-a arătat că celelalte interpretări ale „necurmatului” produceau „întuneric și confuzie”, care nu sunt atribute ale lui Hristos. Miller a identificat „necurmatul” cu Roma păgână când a studiat A Doua Epistolă către Tesaloniceni.

În cele din urmă, Adventismul laodicean a pus deoparte înțelegerea corectă care i-a fost dată lui Miller și celor care au dat strigătul orei judecății, în favoarea ideii eronate a protestantismului apostat că „jertfa necurmată” reprezenta slujirea lui Hristos în sanctuar. Acea înțelegere este absurdă în multe privințe, dar, dincolo de caracterul ei eronat, ea afirmă că un simbol satanic este un simbol al lui Hristos.

Miller a identificat «necurmata» ca fiind Roma păgână, balaurul, dar Adventismul laodicean a preluat din protestantismul căzut ideea că aceasta reprezintă lucrarea preoțească a lui Hristos în sanctuarul ceresc. Respingerea identificării făcute de Miller a «necurmatei» ca Roma păgână reprezintă respingerea unui adevăr care este ilustrat pe ambele diagrame sacre ce au constituit o împlinire a capitolului doi din Habacuc. Este, așadar, o respingere a unui adevăr de temelie, întocmai cum a fost respingerea celor «șapte vremuri» din Leviticul douăzeci și șase.

A respinge adevărul că „necurmatul” reprezintă Roma păgână înseamnă a respinge fundamentele Adventismului și autoritatea Spiritului Profetic. A identifica un simbol al lui Satana drept un simbol al lui Hristos este analog cu a identifica lucrarea lui Hristos drept lucrarea lui Satana.

Când Adventismul laodicean a respins înțelegerea fundamentală a „the daily” și a celor șapte vremi, nu numai că a respins autoritatea Spiritului Profetic și temeliile, ci a respins lucrarea lui William Miller, care fusese călăuzit la înțelegerile sale de către îngerul Gabriel și de către alți îngeri.

„Îngerul Său” este o expresie care îl identifică pe îngerul Gabriel.

Identificarea unui simbol satanic ca simbol al lui Hristos nu este doar o paralelă cu păcatul de neiertat, ci păcatul de neiertat este de asemenea asociat cu respingerea mesagerilor pe care Hristos îi trimite. „Zilnicul” devine atunci simbolul păcatului de neiertat, iar când se înțelege că „alesul”, William Miller, a fost călăuzit la înțelegerea corectă a acelui adevăr, iar acesta a fost ulterior respins, aceasta se încadrează direct în 2 Tesaloniceni, care este chiar pasajul din Scriptură în care Miller a făcut descoperirea sa. A respinge acel adevăr este dovada lipsei iubirii de adevăr, iar acea răzvrătire produce îndepărtarea Duhului Sfânt și predarea în puterea duhului necurat al lui Satana, pe care Pavel o identifică drept amăgire puternică.

Întocmai ca „tâlharii poporului tău”, care „împlinesc vedenia”, „necurmatul” este un simbol al Romei păgâne. În contextul celei de-a Doua Epistole către Tesaloniceni, Pavel învață că respingerea mesajului din capitolul doi este dovada că cei care fac aceasta nu iubesc adevărul. Pentru că nu iubesc adevărul prezentat în capitol, ei primesc o amăgire puternică.

Toți profeții se referă la zilele de pe urmă, iar pasajele inspirate prezentate anterior în acest articol identifică faptul că amăgirea puternică vine asupra celor care nu iubesc adevărul în timpul revărsării Duhului Sfânt. O categorie primește untdelemnul, iar cealaltă categorie primește amăgirea puternică.

Duhul Sfânt este turnat în perioada istorică în care Duhul Sfânt este retras de la cei care resping sporirea cunoștinței ce se deschide în timpul celor două perioade de încercare ale timpului de pecetluire, de la 11 septembrie 2001 până la apropiata lege duminicală. Repetând un pasaj anterior:

Rând după rând, Daniel învață că, în zilele din urmă, jefuitorii poporului tău (un simbol al Romei) sunt cei care împlinesc vedenia. Jefuitorii sunt reprezentați de asemenea drept "Necurmatul". Solomon învață că, în zilele din urmă, cei care nu au vedenia pier, ceea ce înseamnă a fi dezgolit. A fi dezgolit înseamnă a fi un laodicean, iar un laodicean este o fecioară neînțeleaptă.

A fi o fecioară neînțeleaptă la sosirea soliei Strigării de la miezul nopții înseamnă a manifesta ceea ce Ioan consemnează în Apocalipsa, capitolul șaisprezece, drept „rușinea goliciunii tale”. Avertizarea lui Ioan în a șasea urgie se referă la tripla unire dintre balaurul, fiara și prorocul mincinos, care, începând din 1989, sunt în curs de a conduce lumea spre Armaghedon.

Mesajul lui Pavel în A Doua Epistolă către Tesaloniceni nu este pur și simplu despre faptul că Roma păgână este reprezentată de Daniel ca „the daily”, ci capitolul accentuează relația Romei păgâne cu Roma papală. Roma păgână l-a ținut în frâu (withholdeth) pe omul fărădelegii, împiedicându-l să urce pe tronul pământului în anul 538. Odată ce Roma păgână a fost înlăturată, atunci se descoperă „taina fărădelegii”, „cel nelegiuit”, care este papa Romei. În capitol, Pavel identifică o relație profetică specifică între Roma păgână și Roma papală. A respinge învățătura capitolului înseamnă a respinge adevărul și a primi o puternică rătăcire.

De ce sunt acești oameni din zilele de pe urmă „osândiți”? De ce li se trimite „o amăgire puternică”? De ce „pier” și astfel dezvăluie rușinea goliciunii lor? Pasajul afirmă că aceasta se datorează faptului că nu iubesc adevărul, iar adevărul expus în capitol arată că Roma păgână, al patrulea regat al profeției biblice, avea să împiedice Roma papală, al cincilea regat al profeției biblice, să urce pe tron până când păgânismul avea să fie înlăturat.

Relația dintre Roma păgână și Roma papală care este identificată în capitol este de asemenea identificată de Ioan prin relația dintre biserica din Pergam și biserica din Tiatira. Pergam corespunde Romei păgâne, iar Tiatira Romei papale. Pavel și Ioan constituie doi martori ai relației dintre cele două puteri, la fel cum o face și Cartea lui Daniel.

În cartea lui Daniel, relația Romei păgâne cu Roma papală este prezentată în mod repetat. În Daniel, capitolul doi, ea este reprezentată prin amestecul de fier cu lut noroios. În Daniel, capitolul șapte, atât Roma păgână, cât și Roma papală sunt împărățiile „deosebite”, iar, deși capitolul doi din Daniel ilustrează cele două puteri ca un amestec, capitolul șapte arată că puterea papală provine din împărăția cu zece coarne a Romei păgâne. În Daniel, capitolul opt, cornul cel mic din versetele 9 până la 12 este Roma în ambele sale faze. Versetele 9 și 11 îl prezintă pe cornul cel mic la genul masculin, identificând astfel Roma păgână, iar versetele 10 și 12 îl prezintă la genul feminin, identificând astfel Roma papală.

În Daniel, capitolul opt, versetul treisprezece, Roma păgână și Roma papală sunt înfățișate ca două puteri pustiitoare. Roma păgână este „necurmata”, puterea pustiitoare, iar Roma papală este fărădelegea pustiirii, puterea pustiitoare. În capitolul unsprezece, versetul treizeci și unu, „necurmata”, puterea pustiitoare a Romei păgâne, așază urâciunea pustiirii, care este puterea papală. În capitolul doisprezece, versetul unsprezece, „necurmata”, puterea pustiitoare a Romei păgâne, este înlăturată pentru a se așeza urâciunea pustiirii a papalității.

Relația dintre cele două puteri pustiitoare ale Romei constituie o temă principală a cărților lui Daniel și Apocalipsa, iar această relație este ceea ce Pavel identifică drept adevărul care trebuie iubit, dacă cineva vrea să se ferească de puternica amăgire ce rezultă din a da crezare unei minciuni. Dumnezeu nu Se repetă niciodată în chip inutil, iar fiecare reprezentare a relației dintre Roma păgână și Roma papală oferă propria mărturie deosebită asupra subiectului; însă a respinge simbolul Romei în zilele de pe urmă înseamnă a respinge ploaia târzie și a primi, în locul ei, puternica amăgire. Aceasta înseamnă a fi pentru totdeauna identificat drept un laodicean gol.

Istoricii adventiști laodiceeni, deși nu manifestă niciun respect sacru față de rolul și lucrarea lui William Miller, recunosc totuși că tocmai recunoașterea de către el a relației dintre Roma păgână și Roma papală a constituit structura profetică pe care și-a întemeiat „toate” aplicațiile sale profetice. Gabriel și ceilalți îngeri l-au călăuzit pe Miller să înțeleagă relația dintre Roma păgână și Roma papală, dar, în istoria sa, el nu a văzut Roma ca o entitate tripartită, alcătuită din balaurul, fiara și profetul mincinos.

În vremea lui, Statele Unite nu își începuseră încă rolul de «profetul mincinos», căci protestanții din Statele Unite nu aveau să devină fiicele Romei decât în 1844, iar temelia lucrării lui Miller fusese deja așezată pe diagrama din 1843, care fusese tipărită în mai 1842.

În 1989, ultimele șase versete ale capitolului unsprezece din Daniel au fost desigilate, iar solul pentru acea perioadă de timp a recunoscut că existau trei puteri ale căror activități profetice se întind de-a lungul versetelor patruzeci până la patruzeci și cinci ale capitolului unsprezece. Împăratul din sud, din versetul patruzeci, este puterea balaurului; împăratul din nord este puterea papală, care primise rana ei de moarte la începutul versetului, în 1798, din mâna puterii balaurului a Franței napoleoniene. În verset, puterea papală începe lucrarea vindecării rănii ei de moarte. În 1989, împăratul din nord ripostează împotriva puterii balaurului a Uniunii Sovietice, care devenise atunci împăratul din sud. Când fiara Catolicismului a ripostat împotriva Uniunii Sovietice, a venit cu armata prin procură a Statelor Unite, profetul mincinos din capitolul șaisprezece al Apocalipsei. Împăratul-balaur al sudului, împăratul-fiară al nordului și profetul mincinos al carelor, călăreților și corăbiilor sunt toți ilustrați în versetul patruzeci, iar linia profetică se încheie în versetul patruzeci și cinci, când puterea papală „ajunge la sfârșitul lui, fără ca nimeni să-i vină în ajutor.”

Armaghedonul, în Apocalipsa, capitolul șaisprezece, este o arie geografică simbolică ce identifică răzvrătirea omenirii care precede întoarcerea lui Hristos. Cuvântul „Armaghedon” este un simbol și este alcătuit din două cuvinte: „Har”, însemnând „munte”, și „Megiddo”, care este valea Izreelului. Faptul că Ioan a combinat un munte cu Megiddo, deși Megiddo este o vale, îl informează pe studentul profeției că Armaghedonul este un simbol care conține o referință geografică, întrucât nu există niciun munte în valea Izreelului.

Valea Izreelului este situată între cele trei mări (Marea Mediterană, Marea Galileii și Marea Moartă) și Ierusalim. Ea se află într-o poziție relativ centrală în nordul Israelului, aceste trei întinderi de apă și Ierusalimul fiind situate în jurul ei în direcții diferite. Versetul patruzeci și cinci din Daniel unsprezece este acela în care împăratul de la miazănoapte își găsește sfârșitul, fără ca nimeni să-i vină în ajutor, iar versetul îi identifică sfârșitul geografic ca fiind între mări și muntele cel sfânt și slăvit al Ierusalimului. Versetul patruzeci din Daniel unsprezece introduce cele trei puteri care sunt subiectele vindecării rănii de moarte a puterii papale și ale sfârșitului ei ultim.

Fraza inițială a acestor versete identifică timpul sfârșitului în 1798, când papalitatea a primit rana sa de moarte, iar versetul patruzeci și cinci identifică rana sa de moarte definitivă. Istoria profetică dintre prima și ultima moarte a puterii papale identifică răzvrătirea omenirii, pe măsură ce aceasta restaurează ascendența puterii papale, când rana ei de moarte este vindecată înaintea pieirii ultime a puterii papale. Cele șase versete poartă semnătura adevărului, căci începutul și sfârșitul sunt deopotrivă moartea puterii papale, iar versetele de la mijloc reprezintă răzvrătirea omenirii, pe când prima rană de moarte este vindecată.

I s-a dat lui Miller lumină de la îngerii cerești cu privire la relația dintre Roma păgână și cea papală. Cheia înțelegerii de către Miller a modelului profetic, pe care l-a folosit în toate aplicațiile sale profetice, a fost "necurmatul" din A Doua Epistolă către Tesaloniceni. "Necurmatul" din acel capitol este Roma păgână, care a statornicit vedenia pe care William Miller a ajuns s-o înțeleagă, căci Roma, jefuitorii poporului tău, din versetul paisprezece al capitolului unsprezece, este cea care stabilește vedenia.

Solul ridicat pentru a înțelege creșterea cunoștinței în 1989 a ajuns să înțeleagă natura triplă a Romei. Miller a fost solul primului și celui de-al doilea înger și a înțeles prima și a doua manifestare a Romei, pentru a stabili viziunea pe care a prezentat-o lumii. Solul celui de-al treilea înger a ajuns să înțeleagă toate cele trei manifestări ale Romei, pentru a stabili viziunea care i-a fost încredințată spre a o proclama lumii.

Cea dintâi manifestare a Romei a fost Roma păgână. Din Roma păgână a ieșit Roma papală, a doua manifestare. Din primele două manifestări a ieșit Roma modernă, alianța întreită a balaurului, a fiarei și a prorocului mincinos.

Vom continua firul controversei cu privire la „the daily” în istoria adventistă în articolul următor.